Abia aștepta să moară. Nu neapărat fiică-sa cu care s-a înjurat la reciprocă ani la rând. E vorba de pulime. Acum e vorba s-o dezgroape, s-o mai bage o dată în groapă, că mai trebuie un circ. Dar nu cu pâine, ci cu colivă. Vai de capul nostru, neam latrin! Fără ghilimele.

Muri Mărioara. Requiescat in pace. Despre morți nu mai rămâne de așternut decât țărâna. La tristul spectacol s-au uitat milioane de români. La un moment dat, minut de minut, erau cel puțin 700 de mii care butonau, când pe-un canal, când pe altul. Stai să-ți imaginezi cum arată privitorul la un asemenea bâlci. Poți să-ți desenezi femeia cu batic, cu un început de coxartroză, care tocmai a luat mâncarea de pe foc. Ciorba trebuie lăsată la așezat înainte de-a fi consumată. Se amestecă mai bine zarzavaturile cu leușteanul. Copilul e undeva, în camera alăturată. S-a julit în parc. A plâns pe drum spre casă. Chirăiala dă durere de cap. Acum doarme. Suge un deget, în lumea lui. Mamaia se calmează cu un deget de vișinată și-un ecran lat în care să-și proptească pupilele: „Ia te uită ce scandal, ce porcărie!”.

Și totuși nu poți să nu te uiți. În apartamentul de vizavi e nea Costică. Nea Costică are prostata proastă și-un picior șontorog. Pentru că a fumat și a băut. Nu s-a dus la doctor la timp. Are arterită. Îl doare arterita asta, de zici că în fiecare moment cineva îi înfige un șiș în gambă. Stă și se alină c-o bere. Și-o sămânță. N-are bani de medicamente. Are bani totuși de televiziune prin cablu. El nu privește la prohod pentru religie și comuniune. Se uită pentru buzele dizeuzei blonde pe care-ar duce-o, măcar o vreme, pe Câmpiile Elizee. Peste el, tot într-o cutie, stă junimea aspirantă din Bârlad. Junimea nu se uită la moartea Mărioarei, ci la defileul căprioarei.

Eternitatea din cimitirul Zăvorancelor

O fi frumos să fii starletă. O fi frumos să fii vedetă, să-i pese buricului nației de tine. Să moștenești toptanul de bani. Vine-o zi când nu o să se mai îmbrace din Dragonul Roșu. O să-l încalece. Și dragonului o să-i placă. Și, poate, dacă o să-i placă, o să-i ia și aspirantei o mașină cu tiptronic. E frumos. Visul de mărire al centurii e să devină bulevard în Capitală. În timp, imaginile se succed și observi cum se înghesuie babele la poarta Eternității făcută cimitir. Se-aude de undeva, de pe palier, o reluare a emisiunii de Paște, de la televiziunea Patriarhiei. „Hristooooos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând/ Și celor din mormânturi – plural intens disputat de George Pruteanu – viață dăruind!”.

Cacofonia în amestec stă la modul gerunziu. Ce țară! Ce neam! Ce popor! Cui să i-i dai? Unde să-i trimiți? Cui să-i repudiezi? Până la urmă, constați că, blestemul Mamei Oglinda (n.a. – OTV) a cuprins, ca un morb ciudat, insule din ce în ce mai apropiate de bula ta de normalitate. Pe furiș, se uită poate și maică-ta. Poate vreun verișor. E secretul bine păstrat al concitadinilor care reconciliază lectura lui Cărtărescu cu consumația tabloidă. E loc de tot și toate, la masa românului. Și foie gras, și chiftele. Și salată de boeuf – dar cu pui în loc de vită, că e mai ieftin și chateaubriand.

România, o nesfârșită râdere de sine

Peste oasele reci ale poveștii se așterne praful Bizanțului în țara în care majoritatea trag, pe „venă” retiniană, drogul scabrosului, al scandalului și-al siluinței, rimă la biruință. A biruit capitalismul, odată cu Comandantul navei omonime și miștocăreala aferentă. N-am fost noi niciodată un popor de flegmatici și de introverți. Ba chiar, dacă observi că ceva nu e în regulă cu zaiafetul ocazionat de vreo moarte mai cu blitz, cu fanfară militară, îți vor sări în cap de la sociologi, la antropologi, la esoteriști mistici că te amesteci în zeama primordială a „culturii vii”. România are o „cultură vie”, noi trăim venal, sanguin spre coleric, pasional. Urlă latrinitatea din noi – nu latinitatea, este altoiul acesta straniu dintre lumile antice, când pe la Roma când pe la Stambul, când pe la Marea Poartă, când pe la Micul Cerdac. Iar întrebarea pe care și-o pun jurnaliștii – „De ce?” consumă boborul poșirca tabloidă -  este fadă în inutilitatea ei. Merită răspunsul sec: „Pentru că de-aia... Uite-așa! De-aia!”. Degeaba. Românul e stăpân desăvârșit și artizan al formei făcută sens din degeaba, un nesfârșit izvor moromețian de înțelepciune, copt la țest, ars în vatră, fiert în baiț de caterincă. Ne uităm la vânzoleala de la poarta vilei Domniței pentru că e caterincă. Aceeași caterincă de la coada la ghișeu de la ANAF. Aceeași caterincă de la praznicul Sfintei Paraschieva. Aceeași caterincă de la Electorale. O nesfârșită râdere de Sine, prin care Sinele e absolvit de culpă, de responsabilitate, de structură, de organizare, de sens și scop, de viitor sau de șansă.

De la neamul Șoimăreștilor, la Clanul Zăvorancelor

Râdem pentru că am hotărât deja că nu mai avem vreo șansă, ca intelect colectiv. Și-atunci nu-ți mai rămâne decât cleveteala ca sport, claca drept arenă, inutilul ca arbitru. Este, de altfel, motivul pentru care majoritatea nu vor pricepe rostul unui alt articol despre săvârșirea dramoletei Clanului Zăvoranilor, cu atât mai mult rostul unuia cât de cât critic. Este ca și cum ai fi la o nuntă cu lăutari și zaibăr, la care mirele s-a cherchelit de mult și-o joacă pe coana mare de i se văd dessu-urile și, dacă îndrăznești să fii măcar un pic intimidat de dezmăț, o să te țintuiască în scaun privirea reprobabilă a convivilor: „Ce-ai bre nene, de ce ne strici bună-starea? Și ce-ai vrea să facem? De-aia am venit la nuntă, să ne veselim!”.

România, o țară cântată la țambal

Să se poarte cumva oamenii mai bine, mai cumpătat, mai respectuos, mai adunat decât la Copăceni? Imposibil! Să exerseze reținerea de sine, tăcerea care vine odată cu durerea morții? Imposibil! Să își aplice o cenzură a bunului simț? La dracu cu cenzura, ce-o mai fi și aia bun simț!? România e o melodie cântată la țambal, o rugăciune la mișto, o litanie la caterincă. O țară de basm, populată de ciobani fataliști și oi vorbitoare.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru