​Reproducem cele mai interesante dezvăluiri făcute de generalul Iulian Vlad de-a lungul timpului în exclusivitate pentru Evenimentul zilei, sau care au fost preluate de ziarul nostru din paginile revistei Periscop, a cadrelor în rezervă și retragere din SIE.

Nici nu se cicatrizaseră rănile tragediei produse de cutremur (martie 1977 – n.r.) și, la jumătatea lui aprilie, am primit un telefon de la Emil Bobu, de-acum secretar cu probleme organizatorice al Comitetului Central al PCR: „Tovarășe Vlad, să fii pregătit că te cheamă tovarășul Secretar General. Mâine, la prima oră, să fii la Comitetul Central, intrarea C. Nu știu, mă găsești sau nu mă găsești, te duci direct la Cabinet”.

M-am prezentat la Cabinetul 1 și, aproape imediat, am fost introdus în biroul Secretarului General. S-a ridicat de la masa de lucru, a făcut câțiva pași spre mine, mi-a întins mâna și m-a invitat să mă așez. Și zice: „Cum merge activitatea la Școală? Am văzut că ai rezultate bune! Întrucât ai și studii superioare juridice, ne-am gândit să te trimitem la Procuratura Generală. Să devii Procuror General.” Era formula: dacă e ordin, cu plăcere, însă răspunsul meu a fost mai nuanțat puțin: „Vă rog să-mi permiteți să raportez: nu știu dacă pregătirea mea, fără o experiență de muncă în acest domeniu, mă recomandă...”. „O să capeți experiență în muncă. Noi avem încredere. Așa ne-am gândit”.

Când am ieșit din Cabinetul I, aștepta să intre adjunctul Procurorului General și șef al Parchetelor Militare, generalul magistrat Nicolae Iscrulescu, originar de pe la Baia de Aramă. În sfârșit, la ieșirea din sediu, l-am întâlnit și pe Nicolae Popovici. Deci îi chemase pe mai mulți, a mai reflectat și, după un timp, a agreat propunerea cu Popovici care, pe bună dreptate, era soluția cea mai bună. Și eu, dacă aș fi fost în situația să aprob una dintre cele trei propuneri, pe el l-aș fi ales.

Ceaușescu: „De la tine aștept foarte mult”

Cu câteva zile înainte de 1 mai 1977, am fost chemat din nou de Președintele Nicolae Ceaușescu. Era într-o dispoziție cum nu l-am văzut de multe ori. S-a ridicat de pe scaun, a venit spre mine, mi-a întins mâna și s-a așezat pe unul din cele două fotolii din fața biroului. Mi-a făcut semn cu mâna să-l ocup pe celălalt. M-a întrebat cum stau cu sănătatea și dacă nu m-am plictisit de când sunt la școală. Cu condescendența cuvenită, i-am răspuns că am avut și am de lucru încât deseori nu prididesc (Am folosit o expresie des uzitată în Oltenia!). Zâmbind, îmi spune: „Ne-am gândit să-ți încredințăm niște sarcini mai grele... vei fi numit Secretar General al Ministerului de Interne”. Apoi, a continuat: „Să știi, că de la tine aștept foarte mult, pentru că m-am convins că poți”. Evident emoționat, am răspuns că mă simt foarte onorat pentru încrederea ce mi se acordă și că voi depune toate eforturile pentru a răspunde așa cum se cuvine misiunii încredințate. S-a ridicat din fotoliu, m-a felicitat și mi-a urat succes pe mai departe.

La ușă aștepta ministrul Teodor Coman, cu care cred că se discutase în prealabil, pentru că mi-a zâmbit într-un anume fel. Nu i-am spus nimic, pentru că nu era locul potrivit, iar dânsul urma să intre la președinte. Nici nu am ajuns bine la școală că a și dat telefon. Zice: „Să te pregătești, că vii curând la minister”. Deci Ceaușescu îi comunicase despre numirea mea.

Cabinetul 2

Trecuseră doar câteva zile de când fusesem numit șef al Departamentului Securității Statului. Între timp, primisem niște informații extrem de sensibile, le analizasem și lucram la o notă cu care să mă duc la Președinte. Întotdeauna și, cu atât mai mult atunci când informațiile erau deosebite și prin urgența lor mă obligau să le prezint verbal, eu făceam totuși și o notă. Adesea se întâmpla să-mi spună: „Lasă-mi și materialul!” Și era foarte riguros în privința aceasta. Toate materialele de la noi le prelua personal, iar plicurile cu buletinele informative le închidea și sigila singur, după ce făcea semnul „V” că a luat la cunoștință.

La un moment dat, sună telefonul: „Ce faci Vlad?” – se aude o voce mieroasă. Era Elena Ceaușescu. „Lucrez la o notă pentru Tovarășul Președinte”. „E ceva deosebit?” „Da, este ceva deosebit”. „Măi, Vlad, aveți grijă să nu-l necăjiți pe Tovarășu! Are atâtea probleme, iar cu sănătatea nu e prea bine”! Zic: „Informația la care lucrez trebuie să ajungă neapărat la Tovarășul Președinte”. „Și când e gata?” „Cred că în cel mult o oră, aș putea să ajung la Comitetul Central.” „Să treci și pe la mine”.Am ajuns la Cabinetul 2...Cum am intrat, mi-a cerut materialul. „Stai tu aicea, la mine, că mă duc eu să-l duc”.

Mi-am dat seama că am făcut o gafă cât mine de mare. N-au trecut mai mult de 10-15 minute și șeful de cabinet al Președintelui a venit să mă anunțe că Tovarășul a ordonat să mă prezint imediat la dânsul. Am intrat, am luat poziția de drepți și am salutat regulamentar. Elena Ceaușescu era proțăpită la una din ferestrele care dădeau spre Palatul Republicii, iar el se plimba prin birou ca un leu în cușcă. Nici nu s-a uitat la mine. La un moment dat se oprește brusc în fața mea: „Ascultă, Vlad! Cine e șeful tău”? „Dumneavoastră, Tovarășe Președinte”. „Păi dacă eu sunt șeful tău, de ce nu vii să-mi raportezi personal? Cum îndrăznești să încalci regulamentul?” Și ea, ca o stană de piatră, nu se mișca de la fereastră. „Îți pun în vedere că, dacă o singură dată se mai întâmplă un lucru precum cel de astăzi, cu mine nu mai lucrezi!”.

Ei bine, din acel moment, odată cu începutul mandatului meu, lucrurile s-au clarificat cum nu cred că ar fi fost posibil altfel. Tot răul a avut și partea lui bună...

Înființarea USLA

Peste o zi, m-am prezentat la ministru care, după ce mi-a strâns mâna și mi-a urat bun venit, mi-a comunicat noile mele atribuțiuni: urma să coordonez Direcția de contraspionaj, condusă de generalul Moga, Direcția de filaj-investigații și alte câteva unități. Moga era bihorean. Mie mi-a plăcut. Era cam duplicitar dar, mă rog, fiecare avem metehnele noastre, nu putem să fim perfecți. Eu am lucrat bine cu el. Să-i fie memoria veșnică!

Peste câteva luni, am primit misiunea de a înființa Unitatea de luptă antiteroristă a Ministerului de Interne, ceea ce va deveni apoi USLA. Pentru aceasta m-am dus și am făcut o documentare aprofundată în RFG. Am ales Germania ca urmare a faptului că acolo, la acea dată, activitatea antiteroristă era cu mult mai bine pusă la punct decât în alte părți, precum și pentru că, în ultimele luni, avusesem cu nemții câteva acțiuni în cooperare reușite.

L-am luat cu mine pe colonelul Ștefan Blaga, viitorul șef al acestei unități și pe generalii Țencu și Dănescu. Dar omul care era esențial în ceea ce am avut de făcut în Germania a fost colonelul Blaga, iar gazdele ne-au arătat o deschidere cum n-aș fi putut să o bănuiesc. Cu nemții, relațiile s-au consolidat, îndeosebi după fuga lui Pacepa.

Ambasada ocupată

Merită să amintesc că înființarea unității antiteroriste a fost urgentată de un eveniment nefericit care s-a întâmplat la 19 noiembrie 1977 la Ambasada Egiptului. A fost prima acțiune care a dat răsunet mișcărilor studențești arabe, aproape neobișnuite, mai cu seamă ale studenților palestinieni, care se manifestau ceva mai zgomotos. Au ocupat Ambasada Egiptului de la București. Era un lucru grav, care putea să dăuneze relațiilor foarte bune dintre România și Egipt. Se punea problema creării unei unități puternice, de prevenire și combatere a terorismului. Și, într-adevăr, la 15 decembrie 1977, s-a înființat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – USLA, creată după modelul structurii germane GSG-9 (Granzchutzgruppe), care a devenit operațională în câteva luni. Partea cea mai grea a fost încadrarea celor câteva sute de posturi. Când totul s-a finalizat, s-a demonstrat că s-a făcut un lucru temeinic, care s-a dovedit a rezista în timp. Vizita în Germania a fost benefică nu numai din punctul de vedere al documentării, ci și pentru punerea bazelor unei mai strânse cooperări. Totodată, ne-au pus la dispoziție unele mijloace de luptă, inclusiv armament. Unora, atunci când ne-am întors și le-am prezentat rezultatele vizitei, nu le venea să creadă ce am obținut de la nemți. Așadar, cu nemții am avut printre cele mai bune și serioase relații. Sunt oameni de cuvânt. Ein mann ein wort!

Fuga lui Pacepa

În Germania Răsăriteană, în calitatea de adjunct al ministrului de interne, am mers o singură dată, când m-am întâlnit protocolar cu Erik Mielke, ministrul Securității Statului și cu Markus Wolf, șeful STASI. În RFG, însă, am fost de „n” ori. Deschiderea cea mare am făcut-o când am fost trimis în misiune, după fuga lui Pacepa. Am fost chemat la ministru și mi-a spus: „Tovarășul Secretar General a ordonat ca dumneavoastră să mergeți în RFG și să clarificați lucrurile: a fost răpit, lichidat, a trădat?” Vă dați seama când m-am dus la Ambasada României de la Bonn...băieții noștri erau foarte afectați. Pe unii îi cunoșteam bine. Nu știau ce se va întâmpla cu ei, pentru că de acolo dispăruse trădătorul.

Primul lucru pe care l-am considerat normal să-l fac a fost de a-i încuraja pe acești oameni. Să înțeleagă că nu ei sunt responsabili, că nu le aduce nimeni nicio învinuire. Dar cum hotărârea finală nu-mi aparținea, am fost foarte afectat atunci când am aflat ce s-a dispus în cazul mai multora dintre ei. Unii dintre ofițerii aflați atunci la post au fost îndepărtați din sistem, deși nu aveau nicio vină și știți la fel de bine ca și mine cât durează formarea unui cadru de informații. Unii dintre șefii aceștia se trezesc peste noapte pe trepte înalte ale ierarhiei și nu știu mai nimic despre ce înseamnă pregătirea unui ofițer al serviciilor secrete.

În Germania, nu a fost deloc ușor. Am lucrat aproape zi și noapte cu un Secretar de Stat de la Ministerul de Interne, după care am avut consultări cu ministrul de Interne, pe care cred am reușit să-l conving de corectitudinea României și a Ministerului român de Interne în relațiile cu partea germană în cazul dat.

Am insistat să obțin răspunsuri la o sumă de întrebări. I-am spus că noi nu bănuim implicarea structurilor germane de intelligence în acest caz, dar i-am făcut ministrului mențiunea că nu mă poate convinge nimeni că serviciile de informații germane n-au văzut, n-au auzit, nu știu nimic despre dispariția lui Pacepa. In final, ministrul german a zis: „Da, într-adevăr, vrem să vă spunem că nu se mai află pe teritoriul german, că de la Köln a plecat la baza americană de la Frankfurt pe Main, de unde, cu un avion special, a fost transportat peste ocean”. Mi-am dat seama atunci că, oricât era Germania de Germanie, cât erau de plini de ei înșiși, deasupra lor era altcineva care le hotăra soarta și le dicta ce și cum!

MITINGUL DIN 21 DECEMBRIE 1989: Sergiu Nicolaescu a regizat panica și exploziile

Ideea organizării mitingului au avut-o, cu siguranță, Nicolae sau Elena Ceaușescu. Este o poveste cu Barbu Petrescu, care era atunci prim-secretar al Capitalei, dar în niciun caz ideea nu i-a aparținut. Niciunul dintre cei care îl precedaseră în fruntea Capitalei nu a fost mai slab decât el. A început mitingul, cu participarea oamenilor muncii din Capitală. La intrarea în piață a participanților la miting, nu se făcea controlul documentelor de identitate. Oamenii veneau în coloană. Important era ca piața să fie plină, iar în coloane, pe lângă cei de la întreprinderile și instituțiile stabilite, puteau să mai intre cu ușurință și alte persoane.

Ulterior, s-a aflat că au venit mulți de la Timișoara, cu trenurile din timpul nopții, care, chiar dacă nu se făcea mitingul, aveau de gând să organizeze demonstrații în București. Au venit și din alte părți ale țării. Cu siguranță că au participat la miting și o parte dintre cei 16.000 „turiști” sovietici, despre care se știa că sunt atunci în țară. Au mai fost, de asemenea, și diplomați de la mai multe ambasade acreditate în țara noastră, în primul rând de la cele ale Olandei și Marii Britanii. Când s-a spart mitingul, unii dintre diplomații care incitau la violență au fost scoși din mulțime și conduși la Miliția Capitalei. Am ordonat să îi identifice pe baza legitimației oficiale, după care să le dea drumul, să nu-i rețină. Organizarea momentelor de panică și explozii urmate de țipete i-a aparținut lui Sergiu Nicolaescu. El a fost cel care a regizat acele provocări, pentru care a folosit recuzita și o parte din cascadorii utilizați la scenele pe care le turna la filmări.

Regizorul, supravegheat ani de zile

De altfel, Sergiu Nicolaescu a făcut de ani de zile obiectul Direcțiilor a III-a și a IV-a, care au documentat destul de bine contactele intense și dubioase ce le avea la diferite nivele cu cadre de conducere din armată și, îndeosebi, pe timpul lungilor deplasări efectuate în străinătate, mai ales în Germania. Din păcate, la nivelul cel mai înalt nu s-a dispus nicio măsură în consecință.

Și, după evenimentele din decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu, dintr-o dată, s-a pus în capul bucatelor și a ajuns ceea ce a ajuns. Cine l-a numit pe Sergiu Nicolaescu președinte al Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989? Evident că Ion Iliescu! Adică, pui lupul paznic la turma de oi? Chiar n-a știut Iliescu pe cine pune acolo? Este drept că, mai apoi, au intervenit țărăniștii și liberalii, care au simțit și ei că este ceva în neregulă, și l-au pus președinte pe senatorul Valentin Gabrielescu de la PNȚ. Acesta a stat o noapte întreagă lângă mine, când m-am aflat la CC, și mi-a făcut o impresie bună. La fel și atunci când am fost audiat la Comisia senatorială, când Sergiu Nicolaescu credea că dacă îmi pune niște întrebări mai înțepate, eu mă prăbușesc. Bineînțeles că nu s-a întâmplat asta.

Evident, erau și lucruri necunoscute...nu aveam cum să le știm pe toate. Sergiu Nicolaescu a fost destul de dibaci ca să intre în bune raporturi cu o serie de inși sus puși și să aburească pe mai toată lumea. Și, în mare măsură, a reușit! Acum, dacă toți au fost numai din grupul lui Nicolaescu sau au mai fost și din alte formațiuni, cine mai știe?

Femei înțepate cu furci

Păi, am mai avut noi posibilitatea să mai verificăm? Miliția a mai avut această oportunitate? Pe cei pe care îi reținuse și îi dusese la Jilava, a fost nevoită să le dea drumul. A urmat condamnarea multor cadre din conducerea Miliției Capitalei și nu numai... Și ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, și subsemnatul, și adjunctul ministrului, generalul Gheorghe Dănescu, cu toții am fost arestați și condamnați pentru așa-zisele rețineri ilegale!

Sigur, s-a produs debandadă, femeile au fost înțepate în spate, aceasta a fost o chestiune cu adevărat barbară. Au venit pregătiți cu lozinci puse pe o furcă cu trei coarne. Nu putea ști nimeni că pancarta se putea transforma rapid într-o armă barbară!!! Au împinso în spatele unor femei, care au început să țipe și chiar să urle de durere. Toate acestea pentru a provoca panică și a sparge mitingul.

Și aceste lucruri au fost făcute nu de niște inși care au avut inspirații de moment. Cu siguranță că au știut ce-au vrut să facă și, pentru aceasta, s- au pregă- tit din vreme cu tot ce trebuie. Iar scopul a fost atins: mitingul a fost spart. Miliția, împreună cu armata, că și armata era prezentă în piață, au prins câteva sute de indivizi, i-au îmbarcat în mașini și i-au dus la Jilava. A doua zi, însă, sub presiunea stră- zii, li s-a dat drumul. Nici măcar nu au fost identificați. Dar toți au reclamat că au fost bătuți.

„S-a urmărit dezmembrarea României”

De subliniat că Sergiu Nicolaescu și-a continuat „opera” și după spargerea mitingului. Ca să manipulezi o parte însemnată a populației nu este un lucru ușor... Lucrurile au fost mult mai complicate, îndeosebi dacă le punem într-o ecuație și vrem să le analizăm așa cum trebuie. Ideea este că el nu a lucrat singur: s-a bazat pe un grup bine structurat. Apoi, nu cei care au preluat puterea au transmis personal ordine și dispoziții... Ca să ajungă la urechile fiecărui cetățean, s-au folosit de mijloacele media pe care le-au avut în totalitate la dispoziție. Postul național de televiziune mai cu seamă, dar și postul de radio s-au pus integral la dispoziție... aducețivă aminte de crainicii care au spus verzi și uscate, cele mai multe lucruri pur și simplu inventate, numai ca să incite populația, să scoată oamenii în stradă ș.a.m.d. Apoi, nu trebuie uitate miile de „turiști” care au intrat în țară și care au avut rolul de a incita populația și de a contacta legăturile acolo unde le aveau. Și asta s-a întâmplat în timp de ore și chiar zile. Așa se și explică faptul că evenimentele s-au întins pe atâtea zile. În sfârșit, să nu uităm că frontierele au fost deschise. În mod normal, când se produc asemenea evenimente, frontierele se închid.

Ordinul de deschidere a granițelor a fost dat de Iliescu și CFSN, la insistențele lui Nicolae Militaru, care comanda Armata și toate celelalte instituții de forță ale statului. El, acest trădător ordinar, trebuia să se ducă și să propună închiderea frontierelor. Ori a procedat dimpotrivă...

...Mai departe, (a mai fost și) influența extraordinar de puternică pe care au avut-o posturile de radio și televiziune străine, îndeosebi din unele țări vecine. Faptul că zeci de mii de sovietici veniți atunci pe teritoriul României s-au implicat direct în acțiune, că au dat buzna peste frontiere ungurii, care au făcut enorm de mult rău, sârbii, pe care i-am considerat de-a lungul timpului ca pe cei mai buni prieteni ai României, și s-au dovedit atunci a ne fi fost dușmani, toți laolaltă au făcut ca România să fie pusă într-o situație dintre cele mai grele cu putință, să determine dezmembrarea ei. Asta s-a urmărit!

Teroriștii nu au existat!

Nici atunci, în decembrie 1989, și nici în cei 27 de ani care au urmat nu s-a pus mâna pe vreun terorist și să se spună: uite, ăsta este teroristul pe care îl căutăm de atunci ...! Greu de spus ce și cum s-a făcut ca atâta vreme să nu găsești măcar câțiva dintre cei care în decembrie 1989 au comis crimele respective. Mai grav, au închis dosarul cu evenimentele din decembrie 89. De curând s-a anunțat redeschiderea procesului. Nu știu ce o să iasă din toate astea. Mă tem că până la urmă n-o să iasă mare lucru. Pe Ion Iliescu nu cred că o să-l condamne, iar Brucan, Militaru, Stănculescu, Chițac, Eftimiu s-au dus de mult. Pe cine să mai condamne? Soldatul de rând?

A fost un plan diabolic, care nu a pornit dintro minte idioată. Cel care a conceput scenariul respectiv sau care a avut ideea cu Securitatea teroristă a făcut-o cu premeditare. Păi erau doar două forțe pe care te puteai bizui în evenimentele din decembrie: una era Armata și alta era Securitatea. Pe amândouă nu puteai să te sprijini, pentru că trebuiau găsiți și niște vinovați de morți, răniți, ș.a.m.d. Cea mai ușor de sacrificat era Securitatea și nu Armata, care era armata țării, mai iubită decât Securitatea! În aproape fiecare familie există un soț, un fiu sau un nepot care a făcut armata și, pe cale de consecință, legăturile sufletești cu această instituție rămân puternice. Și apoi mai aveau nevoie de Armată în continuare ca să-și consolideze puterea, pentru că după ce s-au potolit lucrurile în decembrie, a fost nevoie de intervenții în ianuarie și lunile care au urmat, când armata a continuat să joace un anumit rol. Deci așa s-au gândit lucrurile, că este mai bine să sacrifice Securitatea. Și Securitatea a fost sacrificată! 

MASCARADA LUI DUMITRU MAZILU 

Cazul Dumitru Mazilu... Vreau să vă spun că lucrurile erau în general sub control, dar în decembrie 1989 din ordinul adjunctului meu, g-ral Stamatoiu s-au dispus în acest caz niște măsuri pe care mi-e greu să le calific.

Au fost implicate și unele unități interne, îndeosebi direcțiile de contraspionaj, filaj și tehnică operativă. S-a întâmplat, însă, un lucru grav, despre care nu mi-au raportat, nici locțiitorul meu, nici șeful Direcției de contraspionaj.

Au hotărât deci să-l scoată din București și, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, l-au ridicat de acasă, împreună cu soția și copilul și i-au dus pe toți trei la Alexandria. În dimineața de 22 decembrie, așa cum procedasem și în zilele anterioare, am luat la telefon șefii de unități să-i întreb dacă au ceva deosebit de raportat. Când am ajuns cu telefonul la Direcția de Anchete, surpriză! Șeful Direcției îmi raportează cu un glas puțin speriat: „Tovarășe general, nu avem probleme deosebite, dar știți, tovarășul general Stamatoiu mi-a dat ordin să-l primesc în arest pe Dumitru Mazilu. Și eu i-am spus că fără aprobarea dumneavoastră nu pot executa un asemenea ordin. A mai zis că vă informează dânsul ulterior și că așa a convenit și cu generalul Mortoiu. Acum, Mazilu cu soția și copilul se află la Alexandria”. Am rămas uimit. L-am sunat pe Stamatoiu, dar nu l-am gă-sit. Am lăsat ordin să-l caute și să dea urgent telefon.

„Am ieșit din beciurile Securității, iată cum arăt!”

L-am sunat apoi pe generalul Aurelian Mortoiu, șeful Direcției a III- a, care s-a pierdut cu totul. „Cum ai putut să faci așa ceva fără să-mi raportezi?” „Păi, să vedeți...am crezut că... tovarășul general Stamatoiu mi-a spus că vă raportează dânsul...” Și avea dreptate. Generalul Stamatoiu era adjunctul meu, coordona acțiunea și el trebuia să-mi raporteze. I-am dat următorul ordin: „Te duci personal, acum pleci la Alexandria și îi aduci înapoi pe toți trei. Să-l aduci înapoi și pe colonelul Emil Rădulescu”- unul dintre adjuncții lui. A murit săracul, după ce a făcut și pușcărie, pentru că făcuse reținerea și tot el îl condusese pe Mazilu la Securitatea Teleorman. A avut inspirația că nu l-a introdus în arest. Cum însă i-au ridicat direct din pat atunci când au plecat cu ei la Alexandria, înainte de revenirea la București l-a dus pe Mazilu la un magazin și l-a îmbrăcat, pe banii lui, din cap până-n picioare.

La două-trei ore după plecarea lui Ceaușescu, în biroul lui Silviu Curticeanu, unde mă aflam împreună cu generalul Ștefan Gușe, intră Dumitru Mazilu, bandajat la cap și cu niște plasturi pe față: „Am scăpat. Am ieșit din beciurile Securității, iată cum arăt. Priviți ce mi-au făcut”. Evident că nu-i dăduse nimeni niciun deget, darămite o palmă, un pumn, sau altceva. I-am făcut semn de la ușă să vină spre noi, s-a apropiat și a zis: „Tovarășe general, foștii mei colegi și subordonați ai dumneavoastră...” Zic: „Lasă, o să găsim noi timp să discutăm mai pe îndelete. Acum ești aici, vino lângă mine”.

După cum știți, după câteva zile a continuat mascarada... s-a urcat pe tanc cerând moarte securiștilor, apoi ne-a dat și în judecată pe mine, pe g-ral Stamatoiu, pe col. Rădulescu și col. Manea. Patru din cei aproape 25 de ani de condamnare îi am din procesul intentat de el.

Ca vicepreședinte al CFSN, Dumitru Mazilu coordona Procuratura și Organele de Justiție, numindu-l pe nemernicul de Gheorghe Robu în locul lui Nicolae Popovici la Procuratura Generală. Despre acest Robu s-a spus că a făcut atât de mult rău întrun an cât n-a făcut instituția respectivă în toată existența ei.

DEJ DESPRE ILIESCU: Ce naște din pisică, tot șoareci mănâncă!

Evenimentele din decembrie 1989 mi-au dat posibilitatea, mai mult decât alte împrejurări din viață, să cunosc mai bine oamenii. Mai întâi pe propriii mei camarazi. Dacă nu trăiam împreună cu ei acele evenimente, mi-ar fi trebuit mult timp să le apreciez cu acuratețea necesară felul de a fi, iscusința și spiritul de dăruire, care în misiunile grele poate merge până la sacrificiul de sine.

Tot în decembrie 1989 l-am cunoscut mai îndeaproape pe Ion Iliescu, pe cei mai mulți din conducerea armatei și pe unii din cei care au ieșit în față mai mult sau mai puțin ostentativ. În acele împrejurări, dar mai cu seamă ulterior, având în vedere desfășurarea evenimentelor, mi s-au confirmat multe din informațiile pe care le primisem în decursul ultimilor ani, inclusiv cele privitoare la persoanele care atunci încercau să convingă de loialitatea lor.

În ce măsură cei care au preluat puterea au avut un plan sau un program prestabilit, nu mi-am putut da seama atunci, pentru că, la început, au acționat mai mult improvizat pentru că multe lucruri, îndeosebi deciziile importante pe care le-au adoptat, nu păreau să fi fost în prealabil analizate temeinic, cu variante și soluții de rezervă. 

Nu puține hotărâri importante au fost luate în urma unor inspirații de moment sau a influenței unor persoane care voiau să arate că s-au alăturat „sincer și spontan” acțiunii. Ulterior, când s-au mai sedimentat lucrurile și s-a putut face o analiză cât de cât mai aprofundată și pertinentă, s-a stabilit fără putință de tăgadă ca evenimentele din Decembrie 1989 au fost determinate de incitările și acțiunile directe pornite din exterior, pe fondul unor nemulțumiri interne incontestabile.

Tatăl lui Iliescu nu era în raporturi bune cu Gheorghiu-Dej

Spuneam că dintre toți, cel mai bine l-am cunoscut pe Ion Iliescu, pe care pentru prima oară l-am întâlnit în martie 1949 la CC al UTM. Fusese, până la unificarea organizațiilor de tineret, președintele Uniunii Asociațiilor Elevilor din România (UAER), calitate dobândită mai cu seamă ca fiu de ilegalist.

Tatăl său a fost unul dintre conducătorii Partidului Comunist Român, nu de prim rang, dar în orice caz printre cei mai activi militanți, fiind urmărit pentru activitatea dusă în ilegalitate, plecat din țară, în emigrația de la Moscova, și revenit în România după 23 August 1944.

Probabil că Ion Iliescu a moștenit unele înclinații politice de la tatăl său, dar și educația din familie care fusese obținută în preajma părintelui său a contat mult în formarea convingerilor politice și a personalității sale. Multe din trăsături se moștenesc și prind contur, chiar dacă nu ești sub influența educativă nemijlocită a unuia sau altuia dintre părinți.

Întâmplarea a făcut ca tatăl lui Iliescu să nu fi fost în raporturi dintre cele mai bune cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. La un moment dat se pare că au existat între ei și niște conflicte, iar Gheorghiu-Dej a hotărât îndepărtarea lui din structurile de decizie, decizie susținută și de alți fruntași ai partidului.

Ceaușescu l-a salvat pe Iliescu

Lovitura putea fi fatală pentru viitorul politic al tânărului Ion Iliescu, dacă nu intervenea la momentul oportun Nicolae Ceaușescu. El l-a propus să intre în conducerea organizațiilor de tineret, a confirmat mai apoi numirea lui în conducerea asociațiilor studenților români aflați la studii în URSS și, după terminarea studiilor, l-a promovat în funcția de vicepreședinte al Organizației Internaționale a Studenților, care avea sediul la Praga, unde a și lucrat o perioadă de timp.

Mai târziu s-a pus problema înnoirii conducerii UTC, astfel că pentru Ion Iliescu s-au deschis noi perspective de promovare. Rând pe rând, predecesorii săi din fruntea UTM au primit alte însărcinări: Virgil Trofin a fost trimis la Armată, unde a devenit adjunctul lui Nicolae Ceaușescu la Direcția Superioară Politică, Cornel Fulger a fost și el promovat pe linie de partid ca prim-secretar al Comitetului Regional Oltenia, iar lui Vasile Mușat i s-a deschis drumul spre diplomație fiind numit mai întâi ambasador în Cuba și apoi în câteva țări africane.

Eu i-am cunoscut pe toți, dar cel mai bine pe Vasile Mușat, care era un om foarte muncitor și de o modestie exemplară. Desigur, nu avea instruire de diplomat, el fiind la origine muncitor strungar, dar prin muncă stăruitoare și perseverentă a reușit să se ridice la nivelul cerut. Pe vremea aceea, nu profesia de bază sau nivelul pregătirii aveau cea mai mare importanță, determinantă fiind loialitatea față de partid și conducătorii săi.

Favoritul lui Nicolae Ceaușescu

Deci, așa cum spuneam, se punea problema reînnoirii conducerii organizației de tineret, iar Nicolae Ceaușescu l-a propus și susținut pe Ion Iliescu pentru funcția de prim-secretar al UTM, motivând cu calitățile personale ale candidatului! Cred că este necesar și corect să spun că Ion Iliescu are, fără îndoială, o serie de calități: este cult, bine educat și manierat, muncitor și bun organizator, iar acestea cu siguranță au fost unele din argumentele cele mai importante cu care Nicolae Ceaușescu și-a susținut favoritul.

Se spune că Gheorghe Gheorghiu-Dej nu ar fi fost de acord cu propunerea lui Ceaușescu. Lucrul acesta îl știu dintr-o sursă foarte bine informată precum Gogu Rădulescu și, mai ales, din discuțiile îndelungate pe care le-am avut cu Paul Niculescu Mizil în închisoare.

Om inteligent și cultivat, Mizil mi-a spus foarte multe lucruri interesante, unele de care aveam idee, dar despre multe altele nu știam mai nimic, iar el era unul dintre cei foarte bine informați, aflându-se tot timpul în cercul cel mai de sus al puterii și pe vremea lui Dej și pe timpul lui Ceaușescu.

Deci, la propunerea care i s-a făcut, Gheorghiu-Dej i-ar fi spus lui Ceaușescu: „Tu de ce tot stărui, de ce insiști să-l punem pe ăsta? Tu nu știi ce-a făcut tatăl său? Cum e posibil?” Nu știm cum i-o fi răspuns Ceaușescu, probabil motivând că, deși părinții au uneori partea lor de vină, copiii nu trebuie să tragă ponoase de pe urma părinților, ceea ce consider că ar fi o explicație corectă și plauzibilă.

La insistențele lui Ceaușescu, Dej i-ar fi spus: „Băi, se vede că tu nu știi zicala aia românească, potrivit căreia ce naște din pisică tot șoareci mănâncă”? Cu toate acestea, propunerea lui Ceaușescu a trecut, iar Ion Iliescu a fost numit prim-secretar al UTM. A îndeplinit această funcție câțiva ani, după care a fost promovat la partid.

Mai întâi la propagandă, în scurtă vreme șef al Secției de propagandă și agitație, după care secretar cu propaganda al CC al PCR. Nu peste mult timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a lăsat cale liberă, ceea ce face ca înaintarea lui Iliescu pe acest drum să fie impetuoasă.

Nu am fost prieten cu Ion Iliescu, dar eram colegi, ne spuneam pe nume. Bineînțeles, dânsul era la o secție, ca activist extrabugetar, pentru că fiind student la Moscova doar în vacanțe venea la activitate, ori eu eram activist salariat, cu activitate permanentă. Ne-am cunoscut mai îndeaproape după ce a ajuns în diferite funcții de partid și de stat. Ne-am trimis constant răvașe de felicitare, totdeauna cele expediate de el erau scrise îngrijit și cu o caligrafie impecabilă.

Cochetăria cu intelectualii

Au fost și momente care sincer m-au întristat. De exemplu, atunci când l-am însoțit pe Ceaușescu într-una din vizitele pe care le-a făcut la Iași, am fost de față când l-a criticat aspru pe Ion Iliescu, care era prim-secretar al județului, pentru că nu se implica suficient în problemele economice. El mai mult cocheta cu unii intelectuali, dar nu cu cei cu greutate, ci cu unii care din spirit oportunist îi cântau în strună, ceea ce pe Ceaușescu l-a nemulțumit.

În aceste circumstanțe s-a decis eliberarea lui din funcția de prim-secretar la Iași, fiind trimis în cea de secretar cu propaganda la Timișoara. Dar din această experiență el nu numai că n-a înțeles ceea ce trebuia să înțeleagă, ci a mai făcut și altele pe lângă. Ca urmare a fost schimbat și de la Timișoara și readus la București unde a fost numit ministru al Apelor, apoi a fost trimis la Editura Tehnică.

În prima zi a evenimentelor din ’89, ne-am revăzut, am fost față-n față, ne-am dat mâna, schimbând și câteva cuvinte. În zilele următoare ne-am întâlnit de mai multe ori, mai ales după ce m-am mutat împreună cu generalul Gușă la MApN. Aș putea spune că în tot acest timp conlucrarea a fost normală.

La această foarte sumară înșiruire de date privindu-l pe Ion Iliescu, aș dori să mai adaug ceva ce cred că este caracteristic felului său de a fi și anume evitarea asumării răspunderii. Ba mai mult, merge până acolo încât neagă momente din activitatea anterioară și oamenii cu care s-a cunoscut și a conlucrat dacă recunoașterea lor ar fi de natură să-i dăuneze situației prezente sau ascensiunii viitoare. 

Minciuna lui Iliescu

Așa cum am arătat, cu Ion Iliescu nu numai că m-am cunoscut cu decenii în urmă, dar am avut și relații de muncă. Cu toate acestea, la întrebarea lui Vladimir Tismăneanu pusă într-un interviu: „Când l-ați cunoscut pe generalul Vlad?”, Iliescu i-a răspuns fără să clipească: „În decembrie 1989!” Cred că nu mai este nevoie de comentarii.

La C.C. eram de două zile și două nopți. O să vă povestesc la timpul potrivit cum am ajuns acolo și de ce nu eram la minister. Mă aflam în biroul lui Silviu Curticeanu, fost secretar ala CC al PCR. Mai întâi mă oprisem la biroul lui Nicolae Ceaușescu, dar între timp a venit Ilie Verdeț și a început constituirea unui guvern.

La un moment dat, o masă de revoluționari m-a luat de unde eram ca să mă pună să fac și eu un guvern. Am spus: „Oameni buni, pierdeți vremea. Eu nu mă ocup de așa ceva. Trebuie să găsiți pe altcineva!” M-am întors la locul unde era Verdeț care, de cum m-a văzut, a zis: „Tovarășe Vlad, nu știam cum să vă găsesc mai repede. Vă rog să veniți mai aproape.” Lângă el era Procurorul General, Nicolae Popovici.

Apoi Ilie Verdeț zice: „Uite, am făcut o listă. Trebuie să alcătuim o formație guvernamentală. Dumneavoastră vă rog să preluați răspunderea Ministerului de Interne. Am mai punctat câteva persoane. E aici tovarășul Popovici, care a acceptat să preia Ministerul Justiției”.

I-am răspuns: „Nu doresc să preiau nici Ministerul de Interne și niciun alt minister. Eu sunt militar. Dacă mai sunt util în munca pe care am făcut-o, voi continua să o fac și de aici încolo. Dacă nu, merg în altă parte. În niciun caz nu doresc să intru în niciun fel de guvern”. Și am plecat de acolo. M-am dus în biroul lui Curticeanu, care era cel mai apropiat și de unde voiam să iau legătura prin telefoanele speciale cu unitățile DSS și ale ministerului pentru a începe să le dau dispozițiile de urmat în noua situație.

Mai târziu mi s-a alăturat generalul Ștefan Gușă, Șef al Marelui Stat Major. Acolo am rămas împreună două zile și două nopți. 

Maleficul general Militaru Apoi a început să se adune tot mai multă lume. La un moment dat a venit și Ion Iliescu, însoțit de vreo două-trei persoane. Una era Mihai Bujor Sion, pe care se zice că l-ar fi crescut după ce tatăl acestuia, activist de partid în domeniul presei, a pierit într-un accident aviatic.

Pe urmă au venit Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, nu mai țin minte în ce ordine, și mai la urmă Silviu Brucan. Așadar, încet-încet se aduna elita conducătoare. Ah, nu puteam să-l omit pe Nicolae Militaru, care venise printre cei dintâi. S-a tot fâțâit pe-acolo și generalul Victor Atanasie Stănculescu, care, la un moment dat, a spus că trebuie să plece cât mai repede la minister.

Acolo rămăsese doar generalul Ilie Ceaușescu, care, complet neinspirat, exercita unele din atribuțiile ministrului, determinând suspiciuni. Stănculescu, ajungând la minister, s-a instalat în cabinetul ministrului și a preluat efectiv conducerea MApN, cu toate că generalul Gușă, succesorul de drept, revenise în capitală.

Dar Gușă nu avea tupeul lui Stănculescu și nici dorința acerbă a acestuia de a ajunge cu orice preț ministru. Este momentul în care intră în scenă și personajul cel mai malefic, generalul Nicolae Militaru. Pe Militaru îl cunoșteam bine, lucrasem cu el și anterior, pe când era comandant al armatei de la Cluj, adus apoi la București pe aceeași funcție.

El viza însă funcția de ministru al Apărării și mai ales pe cea de șef al Marelui Stat Major, acolo unde știa că e de fapt puterea. Spre deziluzia lui, a fost numit Comandant al Armatei de la București. Între timp au ajuns și la Ceaușescu niște informații foarte importante și absolut veridice, în urma cărora s-a hotărât scoaterea lui din funcția de Comandant al Armatei a 2-a și trimiterea la Ministerul Construcțiilor Industriale, unde a continuat acțiunile vădit dușmănoase.

Tupeul lui Stănculescu

Intrând în încăperea unde mă aflam, Militaru vine direct la mine și-mi zice: „Tovarășe general, s-a hotărât ca Trupele de Securitate și USLA să fie subordonate Armatei, iar Armata o conduc eu”. Era prima oară când aflam lucrul acesta, la fel și generalul Gușă, care era alături. Am întrebat: „Cine a dat acest ordin?” „Noi!”, a fost răspunsul. Zic: „Tovarășe general, deși nu înțeleg rațiunea pentru care îmi sunt luate de sub comandă aceste mari unități, eu sunt aici și vom face tot ceea ce este necesar de făcut în această situație”. Pe urmă a venit Ion Iliescu. „Salut, tovarășe Vlad,”. Ne-am dat mâna... și a plecat. A venit la un moment dat și Alexandru Drăghici, căruia în calitatea de fost ministru de Interne i se datorează mult pentru tot ceea ce a făcut bun în MAI și în mod special pentru pregătirea cadrelor acestui minister. Era împreună cu soția. Alexandru Drăghici a venit la mine și m-a îmbrățișat. „Mă bucur că te văd aici. Ai grijă să nu se întâmple ceva în țară!” Și tot așa s-au perindat, cum vă spuneam, unii și alții, iar din teritoriu veneau tot felul de informații care mai de care mai deosebite. Și mi-am fixat acolo comandamentul, dacă se poate numi astfel. M-am așezat împreună cu generalul Gușă la fostul birou al lui Silviu Curticeanu, unde erau telefoanele de care aveam nevoie și am început să lucrăm. Toate „mărimile” care dăduseră năvală s-au pulverizat... A plecat și Ion Iliescu. Ne-am salutat și nimic mai mult. S-a dus la televiziune, unde după cum se știe a ieșit pe post, apoi a plecat la Ministerul Apărării Naționale, unde ajunsese cu ceva timp înainte Stănculescu. Au participat la un fel de reuniune cu unele cadre militare de conducere. Eu am delegat pentru această ședință pe col. Gheorghe Rațiu, șeful Direcției I.

PROCESUL CEAUȘESCU: „O RUȘINE!”

Ce părere am despre proces? În primul rând, rușine! Cu pregătirea juridică pe care o am, pot să spun că acesta a fost orice altceva, dar nu poate fi numit un proces. După normele generale care se practică în toate țările, nu neapărat în cele mai civilizate, ci în toată lumea, un proces nu se desfășoară în halul în care s-a organizat la Târgoviște. Fără drept la apărare, să pronunți sentința capitală fără să-i dai dreptul s-o recuze și s-o execuți după câteva zeci de minute.

Un proces de o asemenea importanță și greutate să-l rezolvi în două ore? Nu se poate așa ceva! Justiția românească va rămâne, în veacuri, cu o rușine pe care nu știu cine o va șterge. Pentru că Dan Voinea și cei care au pus la cale acest proces poartă o vină de neiertat. De altfel, ordinul de numire a instanței a fost scris de mână de Ion Iliescu, în calitate de Președinte al CFSN. El îi numea pe judecători și pe procurori, nu mai exista un alt organ la vremea respectivă decât acest CFSN. Poate m-am precipitat puțin de indignare, de supărare. Ca să fiu și mai explicit și mai clar, procesul Ceaușeștilor a fost o rușine... Nu știu cât de mult respectau străinii poporul român și opțiunile lui, dar după asasinatul din ziua de Crăciun mulți au încercat un sentiment de dezamăgire, pentru a nu spune mai mult.

A fost mai rău decât în perioada stalinistă. Cel puțin atunci, strict formal, se respectau niște prevederi procedurale. Se mai amâna, îi dădea drept la apărare etc., deși până la urmă îl executa. Dar aici s-a venit cu sentința hotărâtă în altă parte. Gică Popa a fost un judecător militar foarte bun. A soluționat multe din procesele din trecut și n-aș putea spune că atunci a acționat numai în baza unor ordine, sugestii sau cereri ale nu știu cui. Ca dovadă că și-a găsit o vină pe care n-a putut el însuși să și-o ierte, a fost faptul că și-a pus pistolul la tâmplă. El a fost singurul care a recurs la un asemenea gest onorabil. Ar fi trebuit să-l facă tot completul de judecată, inclusiv procurorul, care acum a devenit general cu nu știu câte stele, „mare profesor universitar” pe la nu știu câte instituții de învățământ superior ș.a.m.d.