Orice scandal mai mare sau doar simplă zarvă în care se vorbește despre serviciiile secrete scoate la suprafață niște personaje ciudate, un fel de metiși dintr-un părinte militar și unul civil, fără a fi neapărată nevoie ca aceștia din urmă să fie de sexe diferite.

Ca să lămurim lucrurile de la început, trebuie spus că e de așteptat ca serviciile secrete, instituțiile de forță să își dorească o îngrădire cât mai mare a libertăților individuale. Chiar dacă discutăm de oameni din aceste structuri de bună-credință, tot vor susține monitorizarea unui segment cât mai mare din populație, restricții cât mai dure privind circulația, folosirea mijloacelor tehnice de comunicații sub o supraveghere cât mai atentă. E în „ADN-ul” lor.

Nimeni nu e nebun să creadă că libertatea absolută mai există în zilele noastre, dar omului simplu îi trebuie, în mod natural, intimitate într-o măsură mult mai mare decât sunt dispuse serviciile să îi lase. Omul modern înțelege că viața lui trebuie protejată de agresiunea teroriștilor, chiar dacă nu din vina lui s-a ajuns la astfel de atacuri, știe că minorii trebuie apărați de o gamă tot mai largă de psihopați. Omul obișnuit înțelege destule și este dispus să facă multe compromisuri pentru propria siguranță.

Cum se ajunge, totuși, la acest compromis, cel între dorința de control absolut a instituțiilor de forță și nevoia instinctuală de libertate a cetățeanului? La soluția de mijloc se ajunge pentru că nevoii statale de a ține totul sub lupă i se opune societatea civilă care contrazice aproape orice argument al îngrădirii libertăților. Din confruntarea celor două forțe se ajunge la soluțiile de mijloc.

În România lucrurile stau exact pe dos. Tocmai societatea civilă abandonează prima lupta, ba chiar se poziționează de partea instituțiilor în bătălia cu drepturile civile. Sub masca ipocrită a apărării unor drepturi lansate de curând ”pe piață” (dreptul la integritatea corporală, dreptul la siguranță...) suntem sfătuiți să cedăm parțial sau chiar integral drepturi cu care ne obișnuisem, cel la viața privată, la libertatea de expresie sau de liberă circulație.

Prima oară i-am văzut pe activiștii civici transformați în apărătorii restricțiilor la începutul anilor 2000, când americanii au introdus celebrul Patriot Act. Imediat au apărut voci și la noi care lăudau inițiativa americană și cereau cât mai degrabă instituirea unor măsuri speciale și aici. Când, în 2006, la Parlament a fost trimis un set de Legi ale Siguranței Naționale, în care se propunea ca, prin lege, ofițerii de informații să aibă un rol în activitățile de urmărire penală, activiștii au apărut din nou, apărând proiectele. Atunci au pierdut, dar, așa cum am văzut, nu pentru mult timp.

Metișii civismului au apărut apoi când au deplâns căderea legilor Big Brother la Curtea Constituțională. Atunci, ca un suprem gest de îngenunchere a societății civile în fața instituțiilor de forță, câteva asociații au semnat chiar un protest pentru susținerea legilor!

De curând i-am auzit pe unii susținând păstrarea secretă a protocoalelor semnate de-a lungul anilor de SRI cu alte instituții. Am ajuns, așadar, în momentul (probabil inevitabil, dată fiind îndepărtarea mesajelor civice de nevoile naturale ale indivizilor) în care două instituții de forță, SRI și Parchetul General, erau de acord cu desecretizarea unui protocol, iar voci din societatea civilă spuneau în continuare că declasificarea e o greșeală!

Puteți să-i numiți cum vreți pe acești metiși ai milităriei și civismului, „caporali de presă”, ”unitatea presă”, nu denumirea lor e importantă, ci faptul că ei perturbă balanța normală dintre instituții și individ.

PS Legat de protocoale trebuie spus că în această perioadă informațiile se amestecă și e posibil ca în zarvă să pierdem elemente importante, cum ar fi răspunsul la întrebarea: câte dintre protocoalele încheiate în ultimii ani au adus adăugiri Codului de Procedură Penală, modificări ținute secrete față de una dintre părțile din proces?

După mine soluția este să le vedem pe toate sau măcar cât mai multe dintre ele, chiar dacă unele se vor dovedi doar niște foi pline de vorbe goale. Este cazul Protocolului încheiat, în 2011, între Ministerul Public și Uniunea Națională a Barourilor din România, document care, nefiind încă public, naște suspiciuni.

El a fost obținut de colegul meu Sorin Andreiana și e un document semnat, pe lângă cele două instituții enumerate mai sus, de Ministerul Justiției, CSM, Înalta Curte de Casație, Uniunea Națională a Notarilor și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești.

Are patru articole, toate axate pe instruirea pe noile coduri, Penal și de Procedură Penală. Spicuiesc din el: „Semnatarii vor mijloci întărirea capacității organizatorice și funcționale a instituțiilor responsabile cu formarea profesională (...). Își vor acorda sprijin reciproc pentru alcătuirea unor resurse de documentare care vor folosi în procesul de formare profesională referitoare la noile instituții juridice din coduri.” Apoi se angajează să organizeze seminarii de informare pe coduri sau diseminarea informațiilor către publicul larg.

Ok, nu conține nimic ieșit din comun. Am făcut exercițiul ăsta de transparență. Putem merge la următoarele protocoale?