Acum 30-40 de ani, tinerii aveau puține posibilități de distracție. Discotecile erau puține și prețurile mari. Comuniștii aveau cenzură și la muzica din difuzoare. Studenții de la Arhitectură s-au organizat și au fondat un club exclusivist. Entitatea trăiește și azi și are același nume: Club A!

Într-o pivniţă din Centrul Istoric al Bucureştilor, acum aproape o jumătate de veac, o mână de tineri intelectuali au pus bazele unei „instituții” practic de neconceput în acei ani cenușii ai comunismului. În acel subsol igrasios s-au consolidat caractere şi s-au confirmat talente artistice care au rămas peste timpuri. Se ascultau hit-uri de ultimă oră, s-au compus cântece care și astăzi te înfioară, se recita poezie modernă, s-au jucat piese de teatru – care n-aveau loc în altă parte de cenzura dictaturii şi chiar se făcea politică într-o vreme în care firul roşu era dat de un partid unic. Miliţienii şi securiştii infiltraţi erau aşa de urât priviţi că plecau singuri. Numele unora ca Florian Pittiș, Alexandru Andrieș, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Mircea Florian sau nume de formații ca Roșu și Negru, Iris, Basorelief, Holograf, Cromatic, Phoenix, Mondial, Semnal M zburau din gură în gură, ca o reclamă orală, volantă. Două generaţii de muzicieni s-au lansat acolo.

Entitatea respectivă a funcţionat autarhic până la momentul ’89, apoi, a urmat un declin firesc. Au apărut puzderie de locuri în care studenţii se puteau distra, de data aceasta la vedere, nu „underground”. La 25 de ani de la Revoluție, noțiunea de „club” este asimilată cu fițoasele Bamboo, Fratelli sau Le Gaga. Cu toate acestea, micuţa pivniţă de pe strada Blănari, nr. 14, trăieşte şi respiră muzică. Oaza de libertate culturală înfiinţată, acum 46 de ani, de studenţii de la Arhitectură, astâmpără în continuare setea de distracţie a tinerilor. Este cel mai vechi și autentic club din Capitală. Se numește Club A.

„Ne întâlneam la o cofetărie și beam vermut cu votcă”

Pe 5 martie 1969, celebra poartă de fier de la Club A se deschidea pentru oaspeţii ei. O clientelă selectă formată, inițial, exclusiv din studenții Facultății de Arhitectură din București. Ideea îi venise unui student din anul VI, pe nume Emil Barbu „Mac” Popescu, cu doi ani înainte, după ce fusese într-o excursie în Polonia, primită ca premiu după câştigarea un concurs. „Am văzut acolo câteva cluburi, dar nu mi-au plăcut. Erau mai degrabă locuri de socializare, decât de evenimente culturale”, povesteşte Mac Popescu, pe atunci lider al Asociației Studenților de la Arhitectură și azi, la 76 de ani, președinte de onoare al Institutului de Arhitectură Ion Mincu.

„Cred că eram credibil că ideea a prins… Noi ne întâlneam la cofetăria Albina, pe colţul Pasajului Victoria, unde beam Amalfi, o combinație de vermut cu votcă”, se îmbujorează bătrânul arhitect. Apoi, oftează: „Vedeţi…, pentru cei de 50-60 de ani, Club A are o rezonanţă mai mult muzicală, dar era şi profesională! Iar pentru cei de dinafara breslei, se vorbeşte exclusiv de pop, rock şi folk! Noi, cei de la arhitectură, eram mai puţin îndoctrinaţi şi mai puţin dispuşi la compromisuri...”.

FOTO: Numele lui Emil Barbu, „Mac” Popescu este legat, indisolubil, de Club A și de Sportul Studențesc FOTO: RĂZVAN PETRESCU

Prețul: 35.000 de lei în 1969!

Odată ideea pornită, s-a conceput „Manifestul Club A” pe care fiecare student îl primea la intrarea în şcoală. În el era scris, curajos: „Studenți, a sosit vremea să scăpăm de inerția care nu ne caracterizează! Să ne facem un club al nostru!”. Mac Popescu râde: „Mai mult, cel care le împărţea era un student din anul IV care tocmai terminase turul Europei pe bicicletă şi mai vorbise la Europa liberă”. Totuşi, inconştienţa tinerilor a scăpat netaxată de securişti: „Şi-au dat seama că suntem inofensivi”. În urma unei chete s-au strâns 35.000 de lei, sumă fabuloasă, pe atunci. După un „scouting” a fost identificat şi locul, s-a cumpărat – restul de bani fiind dat de Casa de Cultură a Studenţilor „Preoteasa” – şi s-a amenajat prin munca exclusivă a studenţilor. Iar toți membrii cotizanți au devenit „membri fondatori”.

„Cred că eram vreo 700, iar clubul avea 250 de locuri. La deschidere, că se dusese vorba, erau pe stradă vreo mie de inşi!”, rememorează iniţiatorul instituţiei. Clubul se voia pe model englezesc, cu un regulament strict. „Nu oricine intra! Doar membrii fondatori, membri simpli și abia după aceia studenții, care veneau însoțiți fiecare de un membru al clubului”.