Ion Cristoiu, creatorul fenomenului Bulina Roșie: „Practic, am introdus în România presa presă. Unii au vrut să știrbească legenda EVZ și ne-au pus ștampila de tabloid. Nu a fost așa”

Ion Cristoiu, creatorul fenomenului Bulina Roșie: „Practic, am introdus în România presa presă. Unii au vrut să știrbească legenda EVZ și ne-au pus ștampila de tabloid. Nu a fost așa”

Să începi un ziar de la zero şi în câteva luni să îl aduci la vânzări de aproape un milion de exemplare, pare în peisajul media de astăzi ceva de domeniul fantasticului. Şi totuşi e o realitate. Apariția „ziarului lui Cristoiu”, cu marea bulină roșie pe frontispiciu, a schimbat faţa presei româneşti nu numai de după decembrie 1989, dar și a presei moderne. Pentru că dincolo de cele mai tari știri despre ce se întâmpla în spatele ușilor închise de la Cotroceni, Palatul Victoria și restul instituțiilor guvernamentale, Evenimentul zilei a pus faptul divers în paginile tuturor ziarelor. La ceas aniversar, l-am provocat pe maestrul Ion Cristoiu să îşi amintească de vremurile când textele gazetarilor deveneau publicabile doar cu aportul dactilografilor, machetatorilor şi linotipiştilor

EvZ: De unde ideea de a vedea lumina tiparului un ziar total diferit de presa vremii?

Ion Cristoiu: Din punct de vedere comercial, ideea scoaterii ziarului i-a aparținut lui Mihai Cârciog, care era un foarte bun investitor în materie de presă. Sesiza nevoile cititorilor. Eu eram director la „Expres Magazin” și el mă tot bătea la cap să fac un cotidian. Am șovăit puțin pentru că ziarul mi se părea o chestiune foarte grea. Una era un săptămânal generalist, cum era Expres-ul, și alta era un cotidian. Iar diferit de ziarele vremii a fost datorită spiritului meu polemic. Pe blogul meu am și dat un citat din Tudor Arghezi, în care spune că el a fost întotdeauna contra, chiar și când era obligat la pentru. Se referea la atitudinea lui față de puterile trecătoare din România. Eu sunt un om polemic. 

EvZ: Adevărul este că mulți vă văd cam schimbător în opinii, în sensul că până ieri îl apărați pe X și acum îl criticați. Cel mai apropiat exemplu: Liviu Dragnea. 

Ne puteți urmări și pe Google News

Ion Cristoiu: Multă lume nu înțelege nimic din felul meu de a fi. Eu mă schimb în funcție de ce face omul respectiv, de locul pe care îl are la putere, și, în general, de decorul unanim de atitudini față de un om. De ce îl critic pe Dragnea acum? Pentru că face prostii. Un taximetrist doar ce mi-a zis că sunt duplicitar. L-am întrebat în ce sens și a zis că nu sunt consecvent. Sunt consecvent în ceea ce cred eu, nu pot să fiu un bătut în cap și să spun că indiferent ce face omul, trebuie să scriu împotriva lui. De regulă pe cel puternic îl critic. Peisajul de la începuturile EVZ era asemănător cu cel de acum.

EvZ: Adică?

Ion Cristoiu: Și România Liberă și Adevărul, cotidianele care erau atunci, pentru că Tineretul Liber nu prea conta, erau ziare de opinie. Și fiecare fătucă angajată în presă la vremea respectivă devenea editorialistă. Eu, care sunt din naștere un fan al întâmplării, am zis hai să facem un ziar care să se ocupe de știri, de informații. De asta a și avut foarte mare succes. Cititorii doreau la ora respectivă și fapte. Sunt adeptul presei de tip american, o presă care dezvăluie secretele pe care oficialii le ascund. La ora actuală, presa nu face altceva decât să dea publicității ceea ce vor autoritățile să se afle. Și în consecință, de-aia nu se mai vinde.

EvZ: Care era profilul cititorului EVZ?

Ion Cristoiu: Din punct de vedere politic, cititorul era anti-Iliescu și anti-FSN. În 1992 ne aflam într-un moment foarte greu pentru România, care nu părea să aibe o opțiune categorică între Rusia, adică fosta Uniune Sovietică, și Vest. Urmau alegerile prezidențiale și parlamentare, după noua Constituție, aveam o opoziție slabă, opoziția de stradă eșuase și atunci. Cititorul simțea nevoia unui ziar anti-putere, dar care să nu folosească manipulări grosolane sau tendențioase. Noi am crescut în tiraj odată cu căderea lui Ion Iliescu în opinia publică.

EvZ: Deci EVZ a contribuit la victoria CDR-ului, care a venit la putere pe un val de simpatie populară extrem de mare.

Ion Cristoiu: În 1996, victoria CDR și a lui Emil Constantinescu a fost și victoria noastră. Satisfăceam nevoia electoratului anti-Iliescu de știri, de informații ascunse de Ion Iliescu, și asta într-un context în care întreaga presă - cu excepția României Libere și a Cotidianului lui Rațiu, care erau mai mult ziare de editoriale -, era în mâinile lui Iliescu. 

„Toți adversarii din presă au spus că este o prostie. Că așa ceva nu are nicio șansă. Asta a fost prima reacție la apariția EVZ”

EvZ: Criticii spun că aţi pus bazele tabloidului, că ați promovat senzaţionalul. Ați fost adeptul presei comerciale?

Ion Cristoiu: Am fost adeptul presei care se citește. Și până la sfârșitul vieții nu voi accepta să conduc un ziar, să colaborez undeva sau să fac ceva care nu are rating și tiraj. Păi unde e afacerea?!? Unii au vrut să știrbească legenda EVZ și ne-au pus ștampila de tabloid. Nu a fost așa. Noi am dat știri senzaționale din toate domeniile. Un salt uriaș făcut de EVZ e că am inclus în preocupările presei și faptul divers. Adică ce, o crimă nu era importantă? Declarația senzațională a unei vedete nu era importantă? Ne preocupam foarte mult și de faptul divers și de faptul cotidian. 

EvZ: Cum ați făcut față atacurilor conducerilor celorlalte ziare ale vremii? Nu prea le-a picat bine apariția EVZ.

Ion Cristoiu: Toți au fost sceptici. În ziua în care s-a lansat EVZ s-a făcut cunoscuta sindrofie cu chiftele date de noi, cred că la Palatul Elisabeta, și toți adversarii din presă au spus că este o prostie. Că așa ceva nu are nicio șansă. Asta a fost prima reacție. Până la urmă EVZ chiar a făcut o revoluție, pentru că succesul comercial și politic, de autoritate, au făcut ca el să fie urmat. Atacurile erau foarte bune pentru că orice atac îți aduce glorie. Noi am avut mai multe atacuri mârșave dinspre „România Mare” și unele atacuri deocheate dinspre revista „Totuși iubirea” a lui Adrian Păunescu, dar celelalte gazete nu s-au înscris în campania împotriva noastră. Ne atacau ei, dar una e să dai o informație în 5.000 de exemplare și alta e să o dai în 700.000, cât era tirajul EVZ. Practic, am introdus în România presa presă, am schimbat fața presei românești. 

EvZ: Cum tipăreați la începuturi? Unde și în ce condiții?

Ion Cristoiu: Noi am început foarte greu din punct de vedere comercial. Am găsit un loc la Casa Scânteii, aveam un etaj, multă lume lucra pe coridor și era tipografia de tip clasic. Foarte pe scurt, articolul scris de mână era dat secretarei, care îl dactilografia. În felul acesta se adunau materiale. Se dădeau șefului de secție, care se uita pe ele, după care ajungeau la mine. Eu am o lectură de tip leninist, în sensul că fotografiez pagina, nu pot să citesc rând cu rând, scriam editorialul și dădeam materialele la paginat. De la mine ajungeau la secretarul general de redacție, care lucra cu machetatorul, adică tehnoredactorul de azi. Materialele cu machetă se duceau la tipografie, care era aproape, cred că era Coresi. 

EvZ: Cum se desfășura o şedinţă de sumar?

Ion Cristoiu: În fiecare dimineață aveam o ședință. Se adunau redactorii șefi adjuncți, cu șeful de număr, și câțiva șefi de secție la mine în birou, unde aveam în spate o tablă. Primul lucru pe care îl făceam era să pun întrebarea: de ce v-a scăpat știrea? Citeam înainte toate ziarele și vedeam dacă Adevărul, de exemplu, a dat o știre tare și noi n-am dat-o. Redactorul care a pierdut știrea era sancționat automat cu 25 lei. La fel de bine puteam să întreb și cine a dat știrea X, care i-a ras pe toți. Recompensa era de 50 lei, pe loc.

EvZ: Deci aveați un sistem bine pus la punct de recompense și pedepse.

Ion Cristoiu: Sorin Roşca Stănescu aproape că s-a îmbogățit pentru că noi plăteam foarte mult și documentele aduse. El probabil le obținea pe gratis de pe undeva și venea cu ele și i le plăteam. Era o stimulare. Rar exista o greșeală de informații. La ora 15:00 făceam o nouă ședință în care deja aveam materiale, o machetă de principiu și acolo venea o altă școală, a titlurilor. Niciodată, deși sunt considerat unul dintre cei mai buni dătători de titlu din România, nu le-am dat singur. Căutam titluri care atrag atenția, unele au intrat și în istorie ca formulă plastică. Eu spuneam că ne-ar trebui un titlu cu frunză. Și începeau toți: frunză galbenă, frunză în două și așa mai departe. Eu mai puneam ceva și așa ieșea titlul. 

EvZ: Care era pasul următor?

Ion Cristoiu: Apoi duceam materialele la machetă și de acolo, pe rând, la linotip. Linotipistul era un tip gol până la brâu, pentru că plumbul era fierbinte, care bătea în plumb articolul. Materialul în primă fază se reproducea pe hârtie, mergea în redacție, era corectat, după care se întorcea la linotipist, care era un fel de dactilograf în plumb. Acest text care era din plumb urma să fie pus într-o pagină de plumb, ajungea la un alt tip din tipografie, mai important decât linotipistul, care potrivea articolele pe bază de machetă. Și făcea o pagină de plumb, o trăgea și pe aia pe hârtie și venea în redacție și vedeau oamenii cum arată pagina.

EvZ: Greu și foarte migălos proces.

Ion Cristoiu: De regulă eu mă duceam când era aproape pe terminate în tipografie și fiind deja un obișnuit printre tipografi ei îmi spuneau: Șefu, nea Cristoiu, patroane sau cum îmi ziceau ei, articolul ăsta nu intră. Și tăiam din el. Sau titlul ăsta e prea mare și îl schimbam. Erau două expresii care circulau în lumea tipografilor: „Ce se taie nu se fluieră”, și niciodată nu am înțeles de ce nu se fluieră, probabil că era ideea că dacă l-a tăiat nu i se simte lipsa. Și cealaltă expresie: „Nu-i Shakespeare ăsta să nu tăiem din el”. După ce dădeam BT-ul, paginile mergeau la rotativă. Primele numere se aduceau în redacție.

EvZ: Vă gândeați pe-atunci că la un moment dat vor dispărea tipografiile pe plumb?

Ion Cristoiu: Nu. Ca ziarist, cred că în primii ani postdecembriști, am văzut un procesor de texte, word-ul de acum. Nu cred că era un laptop, avea cineva de la noi, dar nu mai țin minte cine. Mi s-a părut o chestie fascinantă și mi-am zis că trebuie să am un asemenea lucru pentru că este de-o utilitate uluitoare. Să luăm, de exemplu, un eseu: eu îl scriam de mână, îl băteam la mașina de scris, apoi trebuia să-l corectez, după aia să-l rebat. Când am văzut eu că poți să corectezi de 20 de ori fără nicio problemă, m-am gândit la Emisescu, săracul, care are mii de corecturi. Nu mă gândeam atunci că se va ajunge la aceste ziare, dar indiferent cum sunt făcute ele nu au modificat talentul. Mâna care scrie presupune să aibe în spatele ei talent. Nu are talent, nu are importanță suportul. Unii au scris pe papirusuri și sunt mai buni decât cei care scriu pe Internet.

„EVZ a fost una dintre cele mai rentabile afaceri din România postdecembristă. Profitul era uriaș”

EvZ: Dar la declinul „printului” vă gândeați pe atunci?

Ion Cristoiu: Nici la asta nu m-am gândit. Inclusiv în România, de declin e vinovat faptul că printul și-a propus să concureze Internetul și televiziunea. Eu nu cred că la ora actuală vreun ziar din lumea asta poate să concureze televiziunea. Sau radioul, sau Facebook-ul, sau Internetul. Păi ăla dă imediat și tu nu ai cum să tipărești, decât dacă o faci din cinci în cinci minute. Eu cred că printul se va salva în momentul în care va găsi specificul printului. Și mereu spun că specificul printului constă în textul mai mare de o filă, care nu se poate citi pe Internet. Internetul și televiziunile sunt semințe. Mănânci, dai știrea, și gata, ai consumat-o! Aprofundarea vine prin print. Doar că generațiile de acum de ziariști nu pot să treacă mai mult de două-trei rânduri. 

EvZ: EVZ trăia exclusiv din banii dobândiți din vânzarea la chioșc și abonamente? Sau și pe atunci publicitatea avea un cuvânt greu de spus?

Ion Cristoiu: Eu am fost un mare adversar al publicității. Am început să ne punem problema asta după o mare „bătălie” a lui Cârciog cu mine, că nu-mi plăcea că-mi tăia din spațiu. Acesta a fost unul din ziarele care a îmbogățit acționarii. Domnul Mihai Cârciog și-a luat casă la Viena. Și Nistorescu s-a îmbogățit. Eu nu m-am îmbogățit atât de tare pentru că am pierdut banii cu tot felul de prostii. Am copiat multe dosare și documente din astea care mă costau. Plus că veneau tot felul de cetățeni cu dați-ne și nouă că ne moare copilul... Nu-mi pare rău, nu am fost eu niciodată un mare strângător. Dar EVZ a fost una dintre cele mai rentabile afaceri din România postdecembristă. Profitul era uriaș. 

EvZ: Până la urmă ați cedat cu publicitatea. 

Ion Cristoiu: Publicitatea a apărut în momentul în care acționarii începuseră să cheltuiască nebunește. Adică era o risipă. Mihai Cârciog venea la restaurant și punea teancul de bani alături. Când venea cineva spunea poftiți! Așa era atunci. Am început să dăm publicitate în ziar prin 1995, după vreo trei ani de la lansare. Dar nu trăiam din ea, noi am trăit foarte mult din vânzare. Eu la două lucruri mă opuneam: creșterea prețului ziarului, pentru că îmi reducea tirajul, care pentru mine era semnul succesului, și publicității, care îmi mânca spațiul. Eu am făcut, pentru alții, evident, nu pentru mine, cele mai rentabile afaceri. Din banii de la Expres Magazin s-a făcut EVZ, nu a venit nimeni cu bani, dar a fost o investiție care a îmbogățit pe acționari. 

EvZ: Creșterea și profitabilitatea nu veneau și din faptul că, practic, se pornea de la zero și că singura direcție era în sus? 

Ion Cristoiu: Nu. Putea să rămână la un anumit tiraj. Am început cu 40.000 și am ajuns la 700.000, considerând că 100.000 se furau. Stați un pic că eu am îmbogățit nu numai acționarii, ci și pe contabilul șef, pe cei care se ocupau de distribuție. Toți sunt bogați. Nu vă puteți imagina ce afacere a fost. Dar a fost o afacere care, la rândul ei, a fost nechivernisită. Eu eram acționar minoritar, dar dacă, de exemplu, Mihai Cârciog ar fi fost, nu știu, un alt om, acum EVZ ar fi avut o întreagă clădire, de 11 etaje, pentru că banii s-ar fi reinvestit. Poate că ăsta a fost talentul lui: să fie și bun și să nimerească, dar să și risipească. A irosit enorm. 

„Mereu am comparat și voi compara presa cu un serviciu secret. Jurnalistul ar trebui să fie spion”

EvZ: Povestiți câteva lovituri de presă, dacă îmi dați voie să mă exprim așa, ale EVZ-ului? 

Ion Cristoiu: Politic, noi am rupt Patrulaterul Roșu. În 1992, PDSR-ul lui Ion Iliescu nu a reușit să obțină majoritatea absolută în Parlament. Și atunci a făcut o coaliție cu PRM, PSM, PDAR, pe care noi am poreclit-o Patrulaterul Roșu. Pe mine mă enerva Corneliu Vadim Tudor și atunci am săpat la temelia acestei alianțe. Vadim folosea România Mare ca pe un instrument de șantaj și terorizare a adversarilor, dar și a aliaților. PRM făcea parte din guvernul lui Nicolae Văcăroiu, dar îl bălăcărea în fiecare număr. Începuse să dea pagini întregi de ziar cu aventurile amoroase de la Cotroceni, lucruri deşucheate despre Iliescu și consilierii săi. Noi preluam pe prima pagină și astfel ce dădea el în foița lui devenea național. Și în felul acesta l-am obligat la un moment dat pe Ion Iliescu să rupă relațiile. Pentru că insultele aduse l-au deranjat. 

EvZ: Dar care a fost exclusivitatea care a făcut să urce tirajul? 

Ion Cristoiu: Prima mare unicitate, care a și dus la creșterea uimitoare a tirajului și la înființarea rubricii „EVZ a avut dreptate!”, a fost despre creșterea prețului carburanților. Din surse pe care le aveam, eu știam că duminică spre luni urma să crească prețul la combustibil. Noi am dat știrea joi și seara ne-au făcut pulbere toți: TVR, Guvernul, Președinția. EVZ care minte, care cutare. Și în noaptea de duminică spre luni a crescut prețul combustibilului, moment care a urcat tirajul. Ei ne-au făcut o imensă publicitate pornind un razboi de tipul: Bă, mint sau nu mint ăia?! Noi nu am mințit.

EvZ: Cum vă selectați jurnaliștii? Se încercau intervenții de la oameni sus puși pentru unii sau alții care se visau mari jurnaliști?

Ion Cristoiu: Nu exista așa ceva. Criteriul fundamental era talentul, care este diferențiat în presă. Un jurnalist nu poate să aibe talent la tot: unul poate să fie un foarte bun editorialist, altul poate să fie un foarte mare reporter, altul un mare aducător de știri. De exemplu, eu am cultivat foarte mult femeile, pentru că ele, chiar dacă nu scriau nemaipomenit, îmi aduceau informație. Mereu am comparat și voi compara presa cu un serviciu secret. 

EvZ: Adică jurnalistul ar trebui să fie un fel de spion? 

Ion Cristoiu: El concurează ofițerul de informații, da. La vremea respectivă, eu, care eram redactor șef, aveam două categorii de informații: publicabile și nepublicabile, pe care le știam eu. Ca ziar, niciodată nu trebuie să fii luat prin surprindere. Acum, de exemplu, am tot stat de vorbă cu jurnaliști și niciunul nu știe dedesupturile crizei din PSD. Păi dacă s-ar fi întâmplat asta pe vremea mea, eu îi dădeam afară pe toți de la secția politic.

EvZ: Pe vremea în care „Evenimentului zilei” i se spunea „Bulina roșie” ajungeai să scrii la ziar doar prin concurs?

Ion Cristoiu: S-au dat și concursuri, era coada de jumătate de kilometru. Era o glorie să fii angajat la EVZ, dar examenul fundamental era cam așa: omul trăgea un bilet sau îi trimiteam în Cișmigiu, de exemplu, să vină de acolo cu o filă. Și vedeam dacă are talent sau nu. Foarte mulți care au lucrat la EVZ pot să scrie istorii vesele despre munca lor, unii cum au născocit știrile, alții cum le-au căutat. Pentru că principala calitate a unui jurnalist este să vadă ceva care scapă ochiului omului simplu. Criteriul fundamental a fost talentul.

EvZ: Vedeți diferențe mari între modul de a conduce un ziar atunci comparativ cu ce este acum? 

Ion Cristoiu: Marea majoritate a celor care conduc gazetele acum sunt complexați că li se ia locul. Niciodată nu am avut complexul că cineva m-ar putea concura. Cred că din naștere am această mare bucurie de a descoperi, de a fi bucuros că din cel care lucrează cu mine iese o chestie extraordinară. Există jurnaliști foarte buni, dar care nu sunt buni conducători de gazetă. Poți să fii un foarte bun editor, de exemplu, dar să nu reușești un lucru fundamental: crearea permanentă a ideei că cei care lucrează, la EVZ, cu mine, sunt cei mai buni din lume. Mulți din presă scrieți acum într-un hău. Nu vine nimeni să vă zică dacă ați dat un titlu bun, să vă laude. Pe atunci nu era vorba numai de bani, ci și de apreciere. Mai era și sentimentul de trăire a știrii. În momentul în care se întâmpla ceva eram eu foarte entuziasmat, că e o criză politică, a căzut avionul. Când a căzut avionul la Balotești noi am fost acolo înaintea poliției.

EvZ: Care titlu cu „supra” şi „bumbi” dedesubt v-a rămas bine întipărit în minte?

Ion Cristoiu: Nu-mi vine nimic în minte acum. Supratitlul, titlul și acei bumbi au venit dintr-o teză a mea: titlurile să poată fi citite de cineva aflat în autobuz. S-a oprit autobuzul în staţie în faţa unui chioşc de ziare și tu să poți să citești titlul, care să te facă să cobori să cumperi ziarul. Foarte multe articole se fotografiază. Una e titlul senzațional și toată lumea cultivă în prostie această exagerere - toate sunt extraordinare, nemaipomenite, ieșite din comun -, și alta e titlul care atrage, care agață. Presa anglo-saxonă are acest joc de cuvinte. Eu cultivam titlul interesant, deștept, care poate să devină o sintagmă. Nu întâmplător am creat termeni de istorie: pițifelnic este al meu, binomul este al meu, talibanii din CDR, adică minți înguste. Un ziar sau un ziarist trebuie să impună anumite formule pe care ceilalți le repetă. Binomul pot să-l înregistrez la OSIM.

„Dacă aș lua acum tot ce s-a scris în 27 de ani despre mine e foarte greu să-mi dau seama cine sunt eu”

EvZ: Într-un interviu anterior pentru EVZ îmi povesteați despre faptul că pe cât de puternică era presa, pe atât era de supusă influenţelor. Politicienii stăteau la coadă în fața biroul dvs.? Am citit că atunci când vă scriați editorialul, nu se putea intra la dvs.

Ion Cristoiu: Nu, nu, nu. Asta este o legendă. Nu făceau coadă. N-o să vedeți niciodată la mine ideea că eu fac și desfac. Au fost momente în care mă trezeam cu politicieni în timp ce scriam editorialul – gândiți-vă că eu conduceam ziarul, citeam toate materialele, și, zilnic, din 1992 până în februarie 1997, am scris și editorial. Și atunci mă trezeam cu câte unul pe neanunțate. Eu sunt un om foarte politicos, nu-mi plac chestiile astea de umilință. 

EvZ: Care dintre ei vă simpatiza mai mult?

Ion Cristoiu: Din perspectiva prezentului nu aș prea spune că erau cine știe ce simpatii. Politicienii încercau să câștige simpatia EVZ pentru că avea autoritate.

EvZ: Dar dvs. simpatizați pe cineva anume? 

Ion Cristoiu: Eu am fost în relații foarte bune cu Sorin Oprescu, pentru că fiind directorul Spitalului Municipal toți marii morți erau acolo. Sorin Oprescu era pentru mine sursa numărul 1. Și eu eram gazetar, să nu vă imaginați că așteptam și eram la mâna reporterului. Eu sunt gazetar de teren. De aia m-am mirat că ăștia care s-au dus acum la Casa Albă, vedetele, directorii de televiziune, s-au dus ca niște boieri. 

EvZ: Cine vă era dvs. foarte antipatic?

Ion Cristoiu: Ion Iliescu, pentru că era cel mai puternic la vremea respectivă. Avea toată presa în mână şi aveam un dinte împotriva lui și pentru faptul că știam cum l-a lucrat pe Nicu Ceaușescu. Am întâlnit, zilele acestea, la fizioterapie, un tip care are o poză cu Nicu. O poză istorică, dar nu reușesc să-l conving să mi-o dea, în care Nicu este adus la poartă gol până la brâu și el nu s-a scăpat pe el, ci i-au dat ei cu apă. A fost o operațiune de discreditare pentru că principalul concurent al lui Ion Iliescu era atunci Nicu Ceaușescu. Știam foarte multe din aranjamentele lui. Ghinionul meu istoric este că în primul an toți președinții stăpânesc presa. Nu vă spun 2005 și 2006, când Traian Băsesescu era zeu, nu altceva. Acum, Klaus Iohannis e un biet copil. 

EvZ: La polul opus, care dintre politicieni nu vă suporta? 

Ion Cristoiu: Mulți. Nu-mi vin acum în minte niște nume, dar când o să aveți și dvs. vârsta mea, adică peste 70 de ani, veți vedea că nu mai contează. La un moment dat eu am vrut să scot o carte despre toate înjurăturile la adresa mea. Am plătit pe cineva care m-a ajutat să le scot și am realizat că e foarte greu. Dacă aș lua acum tot ce s-a scris în 27 de ani despre mine este foarte greu să-mi dau seama cine sunt eu. Ba eram nicușorist, ba eram CDR-ist, ba eram monarhist, ba eram comunist, ba eram fascist, ba eram legionar, toți caută în spatele a ceea ce scriu ceva care nu e. 

EvZ: Care este cea mai plăcută amintire pe care o aveți legată de Evenimentul zilei?

Ion Cristoiu: Dacă ar fi să rețin amintiri sunt loviturile de presă pe care le-am dat. Unu: am aflat primii de decesul lui Corneliu Coposu și am publicat. Doi: la alegerile din 1992 aveam pregătite două pagini întâi, una cu victoria lui Constantinescu și una că a pierdut, și tot noi am fost primii care am ieșit cu asta. Una din marile lovituri date de istoria ziarului este publicarea dosarului lui Virgil Măgureanu de la Securitate. Mi-am dat seama că deși eram dușmani de moarte a vrut să-l publicăm noi, înaintea lui Vadim Tudor. Ăla a fost iar un moment de o mare lovitură în care a jucat un rol deosebit întâmplarea. 

EvZ: Care este cea mai neplăcută amintire sau întâmplare legată de EvZ?

Ion Cristoiu: Există un lucru pe care îl regret. La un moment dat, Cârciog m-a convins să iau gardă de corp. O imensă prostie. Îmi pare rău de momentul acela. Mă și văd acum cât de ridicol eram eu venind păzit. N-aș vrea să intru în detalii. O prostie.

EvZ: Au mai fost și momente când v-ați supărat pe noi, cei care suntem acum echipa EVZ. Ce sfaturi ne-ați da ca să fim mai buni?

Ion Cristoiu: Să fiți spioni. Cred că EVZ e acum pe o direcție bună, mai bună decât până a venit Dan Andronic. Am avut înainte de el conduceri ostile, nu am înțeles de ce. Că eu nu am avut nicio problemă nici cu Nistorescu, nici cu nimeni. Dan Andronic a venit cu acestă idee, cred eu că e și bună comercial, de revenire la Evenimentul clasic. Totuși, uneori mă uit cu ciudă că nu citesc în EVZ dedesubturile. Ori dvs. pe asta ar trebui să mergeți. EVZ ar trebui să fie ziarul care să concureze cu un serviciu de informații. Să aibă informații de culise pe care autoritățile, partidele le ascund. 

EvZ: Credeți că veți rămâne în memoria presei românești prin...

Ion Cristoiu: ... găina care a născut pui vii, pentru că așa a fost dusă campania. Sunt conștient de asta. Știți că Richard al II-lea al Angliei a fost un mare rege? Dar s-a găsit un Shakespeare, care era un lingușitor al reginei Elisabeta și un mare amator de parale, să facă o piesă de teatru în care a zis că Richard e un bou, ca să-i facă ei pe plac. Sau că Napoleon al III-lea al Franței a fost chiar un mare conducător. Dar a scris Victor Hugo că era mic. Până la urmă rămâi în istorie cu ce scriu istoricii.

EvZ: Mai găsiți în presa de astăzi texte pe care să le citiți de dragul textului, nu neapărat ca să aflați vreo informaţie?

Ion Cristoiu: Am mai găsit, dar rar. Sunt oameni care vor să citească. Lectura este un viciu, ca și nevoia de băutură sau țigări.