INTERVIURI CU ACTORI. Rodica Mandache: „Actorii, în general, suferă după rolurile pe care nu le-au jucat”

INTERVIURI CU ACTORI. Rodica Mandache: „Actorii, în general, suferă după rolurile pe care nu le-au jucat”

La peste 70 de ani, Rodica Mandache arată ca la 45. Una dintre explicațiile acestui fenomen poate fi că ea joacă și are un rol foarte activ în teatrul independent și este strâns legată de actorul Marius Manole sau regizorul Radu Afrim, nume de referință pentru arta dramatică de astăzi. Altă explicație ar putea veni din viața liniștită alături de Catinca, nepoțica în vârstă de trei ani, fiica ei, regizorul Diana Mihailopol, și de amintirea regretatului ei soț, Aurel Mihailopol, un „ziarist-fotograf”, cum îl numește Rodica Mandache.

CARTE DE VIZITĂ

RODICA MANDACHE (n. 14 aprilie 1943, Iași, România) este o actriță care a interpretat sute de roluri în teatru, film și televiziune. A luat majoritatea premiilor din domeniul ei de activitate și a crescut generații de actori.

Evz: Sunteți foarte implicată în teatrul independent. Poate cea mai activă dintre colegii dumneavoastră de generație... Rodica Mandache: Implicarea mea s-a soldat cu succes și totul a pornit de la o întâmplare. Cu mai mulți ani în urmă, la un festival de la Târgoviște, fiica mea, care este regizor, a lucrat la un spectacol „Leni Caler, marea dragoste a lui Sebastian” și textul este foarte frumos. Sunt doi oameni care au lucrat în teatru. Ea e cea care l-a...

Ne puteți urmări și pe Google News

Eu știam că este un spectacol la Godot în care jucați. Și mai știam că textul vă aparține. Așa este. De mai mulți ani este acest spectacol acolo. Am lucrat și eu la text. Fata mea a găsit inițial textul. Era anul Sebastian, de atunci datează povestea. La Teatrul Național venise un actor din Tel Aviv și am mers și eu cu studenții acolo. Unde m-am întâlnit cu Aurel Storin, secretarul literar de la Tănase, un om cu o cultură extraordinară. El mi-a zis: „Dar ce cauți aici?”. „Păi am venit și noi să vedem acest spectacol, făcut după Jurnalul lui Sebastian”. Și el a spus:„Tu ar trebui să joci rolul lui Leny Caler...”

Cum l-ați ales pe Manole în rolul lui Sebastian? Îl cunoșteam. Jucasem în Romeo și Julieta împreună. Eu eram doica, el era Romeo și într-o zi i-am spus despre acest spectacol. Mie nu mi-ar fi dat nimeni acest rol pentru că Leny are o mare parte de tinerețe în piesă, chiar trei sferturi. Ea este bătrână, are 70 de ani , își aduce aminte de Sebastian, care murise tânăr, dar ea și spune, când mă gândesc la el redevin tânără. Și asta a fost și o convenție în care noi am intrat. Diana Mihailopol, regizoarea (fata mea), când a venit a spus (mai trebuie să precizez că Manole nu era chiar Don Quijote al generației de actori, cum este acum): „Să nu ai complexe pe lângă ea, nici de vârstă, nici de altceva. Pentru că sunteți compatibili, ceea ce este foarte rar și puteți face un cuplu.” A fost o indicație foarte bună. Și a mai spus: „Nu aș vrea să vă mișcați pentru că ea dorește spectacolul la nivel de lectură artistică, pentru ca spectatorul să se relaxeze și să călătorească.” Și din cauza asta cred că are așa mare succes și pentru că textul este foarte frumos. M-am înțeles foarte bine cu Manole și acesta este unul dintre spectacolele lui foarte reușite. El are multe și joacă foarte bine în toate, de aici și gloria de cel mai mare actor al generației lui. Dar, în acest spectacol, pe mine mă uluiește de fiecare dată când jucăm, pentru că are un fel de concentrare, care nu este a generației lui, are un fel de tristețe metafizică, are o durere pe care o poartă. El e mititel, slăbuț, urâțel, cum era și Sebastian și în acest spectacol, el este actor cu a mare.

Până să ajungem la scrisoarea pe care i-ați trimis-o, se spune că aveți o relație extraordinară cu Manole, o relație artistică. Îl iubesc pur și simplu, fără să știu de ce. Și acum noi lucrăm la un spectacol care va fi gata în curând. Un spectacol foarte complicat. Exact ce trăim, dialogul între un actor în vârstă și unul tânăr, poziția fată de meserie, lecțiile pe care și le dau, din punctul de vedere al vârstei unul celuilalt, pentru că toată lumea crede că dacă ești un actor lansat nu mai ai nimic de învățat. Spectacolul acesta „Doamna fără nimeni” este o încercare de eseu care apără o meserie. Ca să vă mai spun ceva despre Manole, n-am râs niciodată cu cineva cum râd cu el. Ieri, de exemplu, a fost ziua mea și el a venit la mine acasă la repetiție, din altă repetiție pentru că el are foarte multe. Mi-a adus o cizmă mică din porțelan, de care era legată o floare. Eu m-am bucurat tare mult și m-am dus să mă laud la sora mea. Ea mi-a spus că cizma era de la noi din casă, de lângă ușă. L-am bătut bine și am râs.

„Regizorul Radu Afrim m-a seismizat”

Poate ne întoarcem la scrisoare... Am scris epistola aceea dintr-o suferință. Se făcuseră nominalizările pentru premiile UNITER și el nu era. Jucase în „Năpasta”, un spectacol realizat de marele regizor Radu Afrim. Mai mult decât a făcut Manole acolo nu cred că se poate. Poate sunt foarte mulți actori care fac multe lucruri importante, dar rolul lui Manole în „Năpasta” mi s-a părut și mi se pare de excepție. Atunci i-am scris o scrisoare, pe care au apreciat-o mulți actori tineri. I-am explicat că lumea artistică este plină de nedreptăți și i-am dat eu premiul. Cam asta este cu scrisoarea. A fost o atitudine a mea izvorâtă dintro suferință. Mai ales că Manole juca într-o piesă pusă în scenă de regizorul cel mai cinstit pe care l-am cunoscut eu, Radu Afrim, și care a încercat să își spună părerea despre Caragiale. Îl înțeleg bine pe acest regizor căci când m-am întâlnit cu el, m-am refăcut, m-am reașezat. El m-a seizmizat teribil. Este o chestie să renunți la toate comoditățile tale și să ajungi să ții pasul cu lumea tânără.

Ce alți regizori v-au marcat? Dabija cu care lucrez și orice spectacol al lui mă duce în clasa întâi și trebuie să învâț de la capăt. Am lucrat cu foarte mulți regizori…

Sau cu majoritatea.. Am mai lucrat în ultimul an cu Dinu Cernescu, cu care nu am lucrat niciodată, deși am fost colegi în același teatru și eram tineri. El a avut o mulțime de roluri, după care am jinduit și totuși acum când multă lume visa la acest rol, Blanche, din „Tramvaiul numit dorință”, l-am primit eu. Un pic cam târziu din punct de vedere biologic. Ar trebui să știți că actorii, în general, suferă după rolurile pe care nu le-au jucat pentru că ele dor și usucă și acum, după Blanche, mă simt împlinită. Sălile sunt arhipline și mulți prieteni mă apreciază.

Am auzit că mergeți des la Godot și ca spectator. Merg la multe piese ca spectator, căci asta este viața mea. Dar la Godot mă duc în mod special pentru că patronul de acolo, Geo Remeș, este un fost student al meu care a făcut o treabă foarte bună. Este Berbec, cum sunt și eu, și are un mod foarte serios de a aborda realitatea. La început, a vrut să câștige niște bani cu acest club unde absolut toți actorii și regizorii tineri se pot exprima. Dacă spectacolele lor sunt bune, rezistă și se joacă ani de zile, dacă nu, li se dă șansa de a o lua de la capăt.

V-aș ruga să vorbim puțin și despre familia dumneavoastră. Perioada aceea când Ceaușescu ne sufoca pe toți cu personalitatea lui „dă roade” acum când lumea nu mai citește și nici nu știe cine scrie cărțile… De fapt, nimeni nu mai știe nimic. Dar, dacă doriți să vorbim despre familia mea, soțul meu se numea Aurel Mihailopol și a fost ziarist-fotograf. Un mare artist. Niciodată nu am putut să unesc omul cu artistul. Cât am fost căsătoriți, până s-a prăpădit, am fost uimită de puterea lui fabuloasă de a transforma banalul. Fetița mea seamănă cu el, și nepoțica mea, la fel. Ei sunt mai visători, mai sensibili. Mă fascinează că toți trei au aceeași candoare, aceeași sensibilitate.

N-am vorbit nimic despre filmele dumneavoastră… Nu am făcut roluri mari în filme. Nici unul dintre ele nu a fost să mă gândesc la el înainte de culcare și să mă împac cu lumea…

Dar cine v-a plăcut din tot filmul românesc? Irina Petrescu, din filmul „Duminică la ora 6”, iar, dintre regizori, Mircea Veroiu care era ca un boier vechi, din romanele lui Sadoveanu sau Victor Iliu.

Cu fiica, Diana FOTO: AUREL MIHAILOPOL

„De Paște, merg la Biserica Pitar Moș”

Când și unde ați debutat? Când eram studentă în anul I, pe scena Teatrului Național, în piesa „Fiicele”, de Sidonia Drăgușanu. O actriță fabuloasă, care a fost Coca Andronescu, se îmbolnăvise și Cotescu mi-a zis să mă duc la Maestrul Finți, care m-ar fi căutat pentru rol. Am fost foarte fericită și am exclamat: „S-a îmbolnăvit Coca Andronescu!” și mulți colegi au râs de mine.

Dar ce rol v-a plăcut cel mai mult din întreaga carieră? Știți cum se spune că îți iubești toți copiii, așa este și cu rolurile. Dar cel mai mult țin la Blanche.

„N-am fost lăsată să fiu gospodină”

Ce faceți de Paște? Stau acasă și mă duc la Biserica Pitar Moș, unde merg de obicei și de mulți ani și pentru că locuiesc în zonă. Stau liniștită cu nepoțica și cu fata mea! Și mănânc ce au gătit sora și fetița mea. Eu n-am fost lăsată să fiu gospodină, așa s-a întâmplat. Și cu toate acestea am crescut o fată care gătește foarte bine.

Cu Catinca, la un an