Acum 70 de ani aveam opt. Acum avem unul și este o epavă. Submariniștii noștri s-au acoperit de glorie în război. Lumea de la uscat i-a uitat. Delfinul, Marsuinul, Rechinul și alte cinci mini-submarine au scris istorie pe mișcătoarele cărări ale Mării Negre.

Când vine vorba de submarine, ne mândrim că avem şi noi unul. Chit că bietul Delfinul, submersibil sovietic din clasa Kilo, vechi de 30 de ani și poreclit „Pandele” de marinarii hâtri, a făcut ultima imersiune în 1995 şi e depăşit moral, la vârsta de 30 de ani. Zace uitat în dana militară a portului Constanța, pentru că nu s-au găsit bani pentru reabilitarea sa și dotarea cu un nou set de acumulatori necesari pentru navigația sub apă. Doar iniţiaţii în istorie navală ştiu că, în urmă cu 70 de ani, Flota Militară a României număra nu mai puțin de opt submarine, din care unul se numea tot Delfinul. Trei de dimensiuni medii şi încă cinci pitice, aşa numitele submarine de buzunar.

Dintre cele trei submarine mari, botezate Delfinul, Marsuinul și Rechinul, primul a devenit celebru prin crucierile, adică croazierele sale sub apă, cu care a băgat spaima în flota sovietică din cel de-al Doilea Război Mondial, care număra, pe atunci, 47 de submarine, numai în Marea Neagră. Ba, mai mult, a reuşit torpilarea şi scufundarea cargoului rusesc Ural. Iar în ultima sa misiune a fost vânat în zona Crimeii și bombardat cu sute de grenade anti-submarin în două rânduri. A suferit doar avarii minore, iar comandantul său Constantin „Bibi” Costăchescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Rușii au crezut că l-au scufundat, iar după război, aflând că a supraviețuit, l-au felicitat pe bravul marinar. Ai noștri l-au marginalizat, în schimb, pentru meritele sale în războiul împotriva URSS.

Nava Majestății Sale, Delfinul

Primul Război Mondial a demonstrat, fără echivoc, că soarta unei bătălii navale este tranșată decisiv de folosirea submarinelor. Mai întâi disprețuite, numite „armele lașilor”, submersibilele și-au câștigat până la urmă respectul. Arme si len țioase și nevăzute, submarinele au devenit coșmarul marinarilor de pe navele de suprafață fie ele cât de mari și puternic înarmate. Astfel, în 1936, a ajuns și Marina Militară Română să fie înzestrată cu primul său submarin: NMS Delfinul. Adică: Nava Majestății Sale Delfinul. Construită la șantierul italian Fiume, astăzi portul Rijeka, din Croația, submarinul a fost predat la nouă mai 1936. După ce și-a luat torpilele de la Napoli, submarinul a ajuns la Constanța pe 27 iunie și a fost încadrat în Divizia de Mare cu ocazia Zilei Marinei, în 15 august. Nava avea un deplasament la suprafață de 650 de tone, iar în imersiune de 900 de tone. Era lungă de 68 de metri, lată de șase și dotată cu două motoare Krupp de 800 CP.

Cu o viteză maximă la suprafață de 14 mile marine și în imersiune de nouă mile (n.r. – o milă marină = 1852 metri), submarinul avea o autonomie de 2.000 de mile marine. Ca armament avea șase torpile Whitehead, de 533 mm, și un tun naval și antiaerian Bofors de 102 mm. Din cei 40 de membri ai echipajului, șase erau ofițeri, 26 maiștri și subofițeri și opt marinari simpli.

Rechinul și Marsuinul, eroi fără glorie

Celelalte două submarine mari românești au fost NMS Rechinul și NMS Marsuinul. N-au avut parte, însă, de faptele de arme și gloria Delfinului, care era ceva mai mare și mai bine înarmat. Ambele au fost construite în Germania și asamblate în România, la Șantierul Naval Galați. NMS Marsuinul a fost proiectat inițial ca submarin pentru mine, însă a fost transformat ulterior în submarin de atac. A executat o singură crucieră, între 10 și 27 mai 1944. Deși a fost atacat intens de inamic, submarinul s-a întors în portul Constanța. După 23 august 1944, a fost confiscat de Uniunea Sovietică. Pe 20 februarie 1945, o torpilă a explodat în interiorul submarinului aflat la cheu în portul rusesc Poti. Ulterior, a fost ridicat la suprafață și reparat. Submarinul a fost casat în 1950.

Rechinul, aproape identic cu Marsuinul – primul cu un deplasament de 650 de tone în imersiune și al doilea cu numai 630 –a intrat în exploatare abia în aprilie 1944. A avut două misiuni de luptă, din care ultima crucieră în lunile iunie-iulie ale aceluiași an. A fost și el vânat și bombardat de ruși, dar a scăpat nevătămat. Împreună cu frații săi, Marsuinul și Delfinul, a fost confiscat de sovietici ca pradă de război. Toate au fost folosite doar pentru piese de schimb. Nu există date oficiale despre supraviețuitori din echipajele celor două submersibile.

„Ori scăpăm toți, ori ne ducem toți!”

Comandantul cu ajutorul căruia NMS Delfinul a intrat în rândul navelor legendare ale României a fost căpitanul Constantin „Bibi” Costăchescu. El a fost cel care a comandat submersibilul în crucierea sa în care a torpilat cargoul Ural, ulterior submarinul fiind supus, în 23 de reprize succesive, unor nimicitoare bombardamente subacvatice. Atunci, căpitanul Costăchescu, în spiritul devizei submarinului „Audaces Fortuna Juvat” – „Norocul e de partea celor curajoși”, a hotărât ca toate sas-urile din interiorul navei să rămână deschise. „Ori scăpăm toți, ori ne duce toți!”, ar fi spus comandantul submersibilului românesc, care a coborât nava la 80 de metri adâncime, limita sa maximă de imersiune. După război, deși marginalizat de ai noștri, Constantin „Bibi” Costăchescu a fost felicitat chiar de ofițerii de marină sovietici, care credeau că au reușit să scufunde submarinul nostru.

Ironia sorții a făcut, însă, ca bravul nostru marinar, care a scăpat cu viață echipajul Delfinului și nava intactă, să moară stupid, în 1980, după ce a alunecat pe gheață. După război, Delfinul, împreună cu celelalte submarine românești, a fost confiscat de ruși și retrocedat, câțiva ani mai târziu, la stadiul unei epave. A fost reparat și folosit în scopuri de cercetare civilă până în 1970, când a fost casat.

Povestea tânărului locotenent

Dar cea mai grea încercare prin care au trecut submariniștii noștri a fost ce din ultima sa misiune, când au participat la asediul Sevastopolului. Pe 27 iunie 1942, între orele 4.26 și 15.30, asupra Delfinului au fost aruncate 240 de bombe care au fisurat un tanc de combustibil. Pe 1 iulie, în ultima zi de evacuare a Sevastopolului, Delfinul a fost vânat timp de 13 ore, înregistrânduse 260 de explozii, cea mai mare parte cauzate de bombe aruncate din avion.

Contraamiralul cu două stele Petre Zamfir, în vârstă de 92 de ani, singurul supraviețuitor din echipajul NMS Delfinul, își amintește groaznicele clipe prin care a trecut atunci. „Aveam 20 de ani și eram locotenent. Ne-au bombardat rușii de nu mai știam de noi! Scârțâia submarinul de ne lua pe șiră... Nu mai puteam comunica în țară, dar auzeam cum Radio Moscova anunța că un submarin românesc fusese doborât. Eram avariați și am luat-o la sud, spre Sinope. Ziua navigam la suprafață și noaptea în imersiune. După zece zile am ajuns la Constanța. Ne-am identificat prin semnale luminoase unei canoniere și am intrat în port. Acolo, tragi-comic... Eram dați morți. Mama îmi făcuse, deja, pomană”, își amintește bătrânul lup de mare.

Ulterior, locotenentul Petre Zamfir a avut o carieră strălucită, ajungând amiral și, mai mult, numele său e legat de salvarea bricului Mircea, al cărui comandant a fost în timpul înfricoșătoarei furtuni din Golful Biscaya, din 1966, când Mircea mergea la o reparație capitală în Germania.

Submarinele de buzunar au sfârșit piese de schimb

Bomboana de pe tortul Marinei Militare, de acum șapte decenii, o reprezintă dotarea ei cu cinci submarine pitice, așa-numitele „submarine de buzunar”, de producție italiană, din Clasa CB. Acestea au fost proiectate pentru misiuni defensive și de recunoaștere în apropierea coastelor. Erau lungi de 15 metri, late de trei și semănau cu niște bomboane submersibile.

În imersiune aveau 44 de tone, aveau un echipaj de numai patru marinari, un motor de doar 80 CP și ca armament doar două torpile de 450 de mm, atașate în exteriorul navei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost construite, pentru marina italiană, un număr de 72 de submarine la firma Caproni din Milano, dar numai 22 au fost terminate. Douăsprezece au fost finalizate înainte de Armistițiul dintre Italia și forțele armate Aliate și nouă după.

Șase au fost transferate la Marea Neagră pe calea ferată și folosite împotriva armatei sovietice, scufundând două submarine sovietice. După armistițiu, cinci submarine clasa CB (CB 1, CB 2, CB 3, CB 4 și CB 6) au fost transferate Marinei Regale Române. Dintre acestea, numai două au devenit operaționale și au efectuat misiuni de recunoaștere. După 23 August 1944 au fost confiscate și folosite de Uniunea Sovietică, până în 1945, când au fost demontate pentru piese. Nu mai există membri în viață ai echipajelor acestora.