Ceea ce a făcut istoricul Mădălin Hodor prin publicarea unei liste cu numele unor intelectuali, considerați colaboratori ai departamentului condus de generalul Stamatoiu, este exact modul de lucru al Securității regimului Ceaușescu.
Fără nicio altă dovadă că oamenii consemnați pe listă s-au angajat să informeze securiștii, că au dat note informative despre persoane din emigrație sau că au beneficiat de bani sau sprijin din partea „organelor”, cercetătorul CNSAS Mădălin Hodor a publicat lista întocmită de securiști, aruncând anatema de turnător asupra a 200 de persoane. Victoria Securității: Noi am slujit un sistem cum ni s-a ordonat, Voi ne-ați ajutat cu turnătoriile voastre! Măcar pentru asta și pentru faptul că foștii securiști își mănâncă liniștiți pensia, angajatul CNSAS nu trebuia să devoaleze nimic până nu avea probe că cei 200 de intelectuali români au colaborat cu oamenii generalului Stamatoiu.
Dacă Mădălin Hodor ar fi fost un simplu cetățean, poate că graba cu care a publicat lista ar fi fost înțeleasă altfel. El, însă, este cercetător CNSAS, reprezintă o instituție a statului care are ca menire scoaterea la lumină a adevărului despre istoria zbuciumată a anilor în care românii erau striviți de un sistem totalitar. Colegi de-ai săi din CNSAS au scotocit în arhive, au conexat informații din dosare, au apelat la expertize grafoscopice înainte de a se pronunța că „Domnul X” a semnat angajament cu Securitatea și i-a furnizat note informative.
Se știe deja că CNSAS a demonstrat că rectorul Mircea Dumitru, fost ministru al Educației în Guvernul Cioloș, a scris pentru Securitate cinci note informative. Domnia sa, însă, este veșnic lăudat în textele jurnaliștilor de la Revista 22 sau de pe anumite site-uri, iar episodul colaborării sale cu securiștii nici nu contează. La fel cum nu contează nici verdictul dat de instanță pentru Andrei Marga. Este, însă, executat academicianul Ioan Aurel Pop și, mai nou, profesorul universitar, cercetător științific la Institutul „George Călinescu”, Nicolae Mecu, al cărui nume apare pe lista publicată de Revista 22.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nimeni nu l-a întrebat pe profesorul Mecu de ce apare numele său pe listă, nici înainte de publicare, nici după. Joi, 19 aprilie, însă, replica sa a apărut pe site-ul Observatorul cultural. O reproduc aici din trei motive: pentru că a trecut neobservată, pentru că un cercetător preocupat de identitatea națională are dreptul la apărare și pentru cazul în care istoricul Hodor va găsi vreo dovadă care să demonstreze că Nicolae Mecu a mințit.
Spune domnul Mecu: „Sînt cercetător științific al Academiei Române, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Nu am semnat niciodată un angajament de colaborare cu Securitatea, nu am avut nume de cod și nu am scris „note informative”. Pînă în 1990, am călătorit o singură dată în Occident, și anume în toamna lui 1980, cînd Zoe DumitrescuBușulenga, directorul de atunci al Institutului, m-a recomandat pentru o bursă de cercetare Fulbright în Statele Unite ale Americii (10 septembrie – 4 decembrie 1980). Am fost contactat de un ofițer care s-a recomandat a fi de la Ministerul Afacerilor Externe și care, la întoarcere, mi-a cerut o dare de seamă asupra stagiului meu american. I-am dat același raport pe care îl înmînasem lui Mihnea Gheorghiu – președintele fostei Academii de Studii Sociale și Politice de care ținea în vremea aceea Institutul „G. Călinescu”. Pe durata stagiului meu american am evitat cu bună știință întîlnirea cu români imigrați în SUA. Revenit în țară și peste cîțiva ani fiind propus de consiliul științific al Institutului pentru o deplasare de trei săptămâni în Polonia (în cadrul obișnuitelor schimburi interacademice dintre fostele țări socialiste), am fost contactat din nou de un ofițer de Securitate. Punîndu-mă în gardă de la bun început că „eu dau bifa”, acesta mi-a vorbit de „problemele pe care le avem cu iredentismul imigrației maghiare” și, în cadrul programului de contracarare a acesteia, mi-a propus un post de lector de limbă și civilizație românească într-unul din centrele universitare occidentale, adăugând că „vor veni și recompense”. La refuzul meu politicos (de ce politicos? pentru că purtam și eu ceva din povara dosarului de deținut politic al tatălui meu, la a cărui arestare nocturnă asistasem, copil fiind), nu am mai primit pașaportul de deplasare în Polonia. Peste alți cîțiva ani, mai precis în primăvara lui 1989, am fost căutat de un alt ofițer de Securitate, care a reluat aceeași tactică a persuasiunii, primind același răspuns negativ. Adaug că în tot intervalul de timp la care m-am referit mai sus nu am purtat corespondență cu români aflați în afara granițelor țării și nu am avut legături telefonice sau de altă natură cu ei”
Nu am revenit asupra subiectului „Lista cu colaboratori a lui Hodor” doar pentru că am citit apărarea lui Nicolae Mecu. Periculoasă mi s-a părut strategia conducerii Revistei 22.
După ce scandalul a izbucnit, iar criticile au venit din toate mediile, Revista 22 s-a trezit să ceară ceea ce trebuia să facă de la bun început: cere CNSAS să reverifice dosarele lui Ioan Aurel Pop și Cornel Nistorescu, care primiseră de la instituție aviz de necolaborare. Ba, într-unul din articole, i se indică academicianului Pop ce ar fi trebuit să facă după învinuirea mârșavă. Jurnalista îi impută că „în loc să explice, să-și recunoască slăbiciunea, dacă aceasta a existat, să povestească în ce context ar fi ajuns să intre în legătură cu profesioniștii generalului Aristotel Stamatoiu, şeful Centrului de Informaţii Externe în anii ’80, și să spună eventual că-i pare rău, profesorul Pop se umple de ridicol prin mesaje care-l pun și mai mult sub semnul întrebării”.
Cu alte cuvinte, după ce-l mânjești pe un om cu rahat, îl rogi să te ajute să-i ștergi mizeria cu care l-ai împroșcat. Curat murdar!
Recomandările noastre
