Invitatul special al celei de-a 11-a ediții a Festivalului Internațional de Film București (BIFF) a fost actorul italian Franco Nero. El a acceptat invitația pentru că voia să ajungă la Singureni, locul în care prietenul său, jurnalistul Mino Damato, a înființat un centru pentru copiii seropozitivi.

La 26 de ani era deja o legendă a filmelor de western spaghetti. Avea un fizic perfect, trăsături regulate peste care lumina cel mai intens albastru posibil, al ochilor lui. Dar pentru Franco Nero nu a fost de ajuns să fie actorul frumos, dorit de toate femeile. Şi-a dorit să fie un actor serios, unul adevărat și a reușit. Franco Nero a acceptat invitaţia de a veni la BIFF mai mult pentru că voia să ajungă la Singureni, locul în care prietenul său, jurnalistul Mino Damato, a înfiinţat un centru pentru copiii seropozitivi. Marele actor a acceptat să acorde un interviu pentru cititorii „Evenimentului zilei”.

- EVZ: Vă mărturisesc că am chiulit de la școală într- o zi, ca să văd filmul în care jucați, „Salamandra”.

Adevărata misiune a actorului Franco Nero este ajutorarea unor copii orfani dintr-=un sat italienesc, printre care se află și români

- Franco Nero: Cum? De ce?

- Era cel mai tare film din acea perioadă. Avea un subiect care ardea.

- „Salamandra” a fost mai întâi o carte minunată, era scrisă de Morris West, un mare scriitor. Era o perioadă fierbinte în Italia. Îmi amintesc de perioada filmărilor şi de compania minunată de care m-am bucurat. Era vorba, mai înainte de orice, de Anthony Quinn, tatăl meu, care m-a adoptat ca fiu. Acum câteva zile, pe 21 aprilie, ar fi împlinit 100 de ani. Am avut companioni incredibili, Eli Wallach, Christopher Lee, Claudia Cardinale. Am avut privilegiul să lucrez cu mari actori. Înveţi enorm. Când lucrezi cu actori mari, devii la rândul tău un actor mare. Când lucrezi cu actori îngrozitori, ajungi la rândul tău un actor îngrozitor. Înţelegeţi!? Am fost norocos să lucrez cu cele mai mari staruri din America, dar şi din Anglia. Fiind italian, pot spune că a fost un privilegiu.

- Apropo de staruri din Anglia, am văzut chiar săptămâna trecută un film cu dvs. și Dame Hellen Mirren.

- „Painted Lady”?

- Da. Mi-a plăcut rolul pe care l-ați făcut, se simțea faptul că erați prieteni în viața reală.

- Este o actriţă minunată. Da, este, de asemenea, prietena mea. Este căsătorită cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regizorul Taylor Hackford. Taylor şi cu mine ne ştim de-o viaţă.

- Suntem născuți în aceeași zi.

- Interesant. Suntem chiar în a doua zi de Săgetător. Deci iubeşti libertatea?

- Da.

- Suntem sub semnul libertăţii. Nu suport constrângerile de niciun fel. Trebuie să fiu liber. Îmi place să călătoresc. Uneori cred că sunt ca şi ţiganii, nomad. Suntem punctuali. E ceva ce ne defineşte, ca Săgetători. Tragem cu arcul, nu, ţintim sus, avem un scop! Dacă întârzii cinci minute sun imediat ca să anunţ. Tot ce ţine de precizie are legătură cu Săgetătorul.

- Românii vă iubesc pentru că ați interpretat roluri aproape de sufletul lor. Sunteți un simbol al libertății, iar în perioada aceea românilor tocmai libertatea le lipsea. De aceea a avut atâta succes „Salamandra”.

- Înseamnă că mi-am făcut treaba bine, că m-am comportat bine. Oriunde merg în lume oamenii mă privesc ca pe o legendă, ca pe un mit, şi sunt foarte mândru de asta. Altfel, ce rost ar avea.

- Aduce a misiune.

- Da. Aduce. Dar vă spun care cred eu că mi-e adevărata misiune pe pământ. Există un sat în afara Romei unde sunt voluntar de 50 de ani, Don Bosco în Tivoli. Avem grijă de orfani şi sunt şi copii români acolo. Peste trei săptămâni avem un eveniment mare. Căutăm să strângem fonduri pentru ei. Lucrez mult ca să-i ajut. Aceasta este adevărata mea misiune. În această jumătate de secol, satul orfanilor a devenit a doua mea casă, una spirituală.

- Ce înseamnă acasă pentru dvs.?

- Nu e uşor, pentru că mereu sunt nevoit să călătoresc peste tot în lume. Dar mă simt acasă în Italia sau în casa mea de la ţară din Italia. Cu prietenii mei, jucăm cărţi, ne uităm la sport, ne simţim confortabil acolo. Când vine toată familia englezească, aşa cum le spun eu, şi îi am pe toţi lângă mine pe perioada verii, asta înseamnă ACASĂ pentru mine.

- Ce înseamnă să fii actor?

- Să fii actor este ceva serios, nu ce citeşti prin ziare. O premieră aici, una acolo, bârfe, toate sunt nişte prostii. Dacă vrei să fii un actor serios, trebuie să faci şcoală. Am făcut cea mai bună şcoală de teatru din Italia, era la Milano, Piccolo Teatro, cu Giorgio Strehler, acolo am învăţat baza actoriei. Apoi totul venea de la sine. Dar astăzi, totul s-a schimbat din cauza televiziunii. Toţi cei care arată bine, sunt frumoşi, merg şi fac telenovele, dar nu reuşesc să devină actori adevăraţi. Trebuie să ai personalitate, ai nevoie de ceva în interiorul tău care să te facă să străluceşti. Cred că dacă ai talent, este important să urmezi o şcoală ca să poţi să dezvolţi acest talent. Ai nevoie de disciplină. Nu cred în actorii care s-au născut bogaţi. Eu m-am născut sărac, a trebuit să supravieţuiesc, a trebuit să lupt pentru tot ceea ce am. Când joci o scenă se vede pe chipul tău suferinţa, ceva în interiorul tău arată că ştii să lupţi.

- Cei mai apropiați prieteni?

- În viaţă eşti norocos dacă ai doi sau trei prieteni adevăraţi. Ai multe cunoştinţe, care se laudă că-ţi sunt prieteni, dar prietenii adevăraţi sunt altfel. Sunt norocos pentru că într-adevăr am prieteni. Primul este micul preot din Villagio Don Bosco, în Tivoli. Este un prieten în care mă pot încrede total. Cealaltă persoană de încredere, oricât de ciudat ar suna, este sora mea. Ea ar muri pentru mine. Asta înseamnă prieten adevărat. Sunt norocos. Şi mai este ceva. Mentorul meu a fost John Houston, el m-a descoperit. Îi datorez mult. El m-a învăţat engleză şi mi-a sugerat să fac filme americane. Îi datorez enorm.

- S-au schimbat multe de-a lungul timpului. Se întâmplă atâtea în lume astăzi, sunt conflicte peste tot, parcă nimic și nimeni nu mai e în siguranță. Simțiți același lucru?

- Ce se întâmplă acum pe pământ este teribil. Nu ştiu de ce. Pare că viaţa nu mai are sens în multe ţări. Nu se poate să moară atât de mulţi oameni. Mă gândesc la milioanele de armeni omorâţi de turci acum 100 de ani, evreii care au fost exterminaţi de nemţi. Dar acum este şi mai rău decât atunci. Este de necrezut. Nimic nu mai e în siguranţă. Eşti norocos că trăieşti. Oriunde poate exploda o bombă. Este incredibil. Sunt foarte îngrijorat. Mai ales pentru noile generaţii. Nu ştii ce urmează după noi. Este din ce în ce mai rău. Peste tot e la fel.

O relație care durează de 48 de ani

În centrul vieții lui Franco Nero este Vanessa Redgrave. S-au cunoscut în 1966 pe platourile de filmare „Camelot”, el a fost Lancelot, ea, Guinever, ea avea 30, el 26. Părea imposibilă o relaţie între un actor de origine modestă și Redgrave, a cărei familie însemna ceva pentru teatrul englez, o bătăioasă activistă de stânga, soție a lui Tony Richardson, mamă a două fete. Un an mai târziu a divorțat de Richardson, s-a mutat cu Franco Nero într-o casă din Piața San Pietro şi au avut un fiu, Carlo Gabriel Nero. S-au căsătorit însă mulți ani mai târziu, în 2006, în micul sat Don Bosco în Tivoli. Au avut o ceremonie simplă. Este o căsătorie bazată pe dragoste și respect reciproc. S-au separat de câteva ori, au avut ciocniri înverşunate, dar s-au regăsit cu şi mai mare pasiune. În iunie 2006, Vanessei Redgrave i-a fost acordat un premiu pentru întreaga carieră în cadrul FIF Transilvania. Ea a dedicat premiul unei organizații care militează împotriva proiectului minier de la Roșia Montană, exprimându-și opoziția fermă față de acest proiect.

Un actor mare de tot

- EVZ: „Nymph” este filmul pe care-l promovați la BIFF, nu?

- Franco Nero: Da. Titlul original este „Mamula”, dar distribuitorii au decis să-l schimbe. Mamula era numele unei fortăreţe, unde regizorul Milan Konjevic a filmat povestea. Cred că este un film bun. Mi-a plăcut să fac parte din această poveste, echipa a fost minunată. Locul de filmare a fost incredibil, undeva în Muntenegru. Era un oraş mic unde nu erau magazine şi nici hoteluri. Era un singur bar. Asta era tot. Era un mic golf lângă mare. Mi-a plăcut mult acel loc.

- Nu e prima dată când veniți în România. Vă place?

- Am venit de multe ori ca să filmez, dar şi să văd un prieten, Mino Damato care a reuşit să facă lucruri minunate aici. A adoptat-o pe Andreea, o fetiţă din România, seropozitivă. În 1996, la un an de la înfiinţarea Fundaţiei „Bambini in Emergenza”, Andreea a murit. Asta l-a determinat pe Moni să lupte. A început prin transformarea a două din pavilioanele Spitalului „Victor Babeş”, din Bucureşti, în Centre de îngrijire a acestor copii. În 1997, a înfiinţat un Centru-Pilot, la Singureni, în apropiere de Bucureşti. Aici, în câteva case, copiii seropozitivi externaţi au un pat, mâncare şi pe cineva care să-i primească şi să-i vegheze cu iubire. El a murit în urmă cu câţiva ani, dar mi-am dorit să ajung să văd ce a reuşit el. Am mai fost la Cluj, am fost la Sibiu, oraşe absolut minunate. Îmi place România!