Literalmente fotografie se poate traduce prin a scrie cu lumină, pentru că provine din greceasca alăturare de cuvinte phōs şi graphis. Încep prin a defini acest cuvânt deoarece un astfel de scriitor cu lumină, Cristian Munteanu, a avut până de curând deschisă expoziţia „Ultimii oameni din Groapa Văcăreşti” la F64.

Acest proiect i-a adus în prim-plan pe cei care nu au alte resurse ca să supravieţuiască în această junglă numită pompos „civilizaţie”, dar e atât de departe de asta, familii de romi care au găsit adăpost doar în acest loc pe care Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-l aducă la viaţă cu Delta care s-a format. Proiectul fotodocumentar „Ultimii oameni din Groapa Văcăreşti” a început în aprilie 2013 şi a durat un an şi jumătate. Cristian Munteanu a plecat la acest drum, pe de o parte, pentru că subiectul era ofertant din punct de vedere fotografic, deoarece locul unde aceşti oameni trăiau urmează să devină Parc Naţional, şi, pe de altă parte, a vrut să aducă povestea acestor familii în atenţia celor care ar fi putut să le ajute cu ceva. În fiecare an, Poliţia descinde, împreună cu angajații primăriei, pentru a demola barăcile din groapă Văcăreşti. De cele mai multe ori oamenii află înainte, îşi ascund o mare parte din lemne în stuf, apoi, după ce pleacă oamenii legii, îşi refac cocioabele. Nu e nimic complicat. E viaţă pur şi simplu. Viaţa aşa cum puţini o cunosc. Privind chipurile din fotografiile lui Cristian Munteanu înţelegi cât de norocos eşti pentru că ai apă caldă şi săpun cu care să îţi cureţi trupul şi să nu-i agresezi pe cei din jur cu ceea ce ai putea să emani, deşi de cele mai multe ori dacă foloseşti mijloacele de transport în comun vei descoperi oameni care au la dispoziţie aşa ceva şi totuşi nu simt nevoia să recurgă la ele. Interesul cu care a fost primit demersul fotografic al lui Cristian Munteanu şi respectul colegilor de breaslă îl recomandă, dacă mai era nevoie, ca pe un „om care sfinţeşte locul”.

Cristian Munteanu s-a născut pe 23 decembrie 1978. I s-a spus că a fost o iarnă grea. A început cu diafilme şi cu pick-up şi crede că acea perioadă a fost cea mai fericită din viaţa sa. A citit mult, dar a făcut şi fotbal. Adevărat, nu de performanţă. Era cu cărţile deschise chiar şi în tramvai, şi când trebuia să înveţe acasă. A făcut fotografie pe film, dar n-a ţinut mult pasiunea. Şi-a cumparat apoi propriul aparat, pentru o excursie în 2009, în Atena. O fotografie care i-a spus că se poate face mai mult, un prieten care i-a dat încredere şi o femeie pe care trebuia s-o uite. Şi-a vândut primul aparat, apoi a luat un Sony Nex 5N. Şi  exersează în continuare. Fără să fi mers la vreun curs, workshop sau altceva. Vede, simte, gândeşte şi fotografiază.  Printre expoziţiile sale se numără „Versus, dar împreună” – Negreşti Oaş 2013, Salonul Fotografului Român 2014, World Street Photography, „Street Views á-Priori” – Bucureşti 2013. A luat o menţiune Sony World Photo Awards 2013, 2014. Shortlisted la Sony World Photo Awards 2013 şi 2014, publicat în National Geographic magazine, colaborator MediafaxFoto.

- Care este, din punctul tău de vedere, scopul unei fotografii bune?

- Să te facă să trăieşti, pentru puţin timp, în ea. Şi, astfel, în funcţie de genul fotografiei, să te determine să fii mai conştient, să te îmbogăţească cu o idee, cu un sentiment, cu o senzaţie. Iar dacă aceste lucruri se întâmplă şi imaginea te mişcă, te determină să şi ajuţi sau să mergi în locul din cadru, sau transmiți mai departe mesajul, cred că ea îşi îndeplineşte menirea.

- La vernisajul expoziţiei tale spuneai că te recunoşti că fiind orăşean şi că pentru mulţi dintre cei ca tine, pare nefiresc că apa caldă să nu curgă zi şi noapte la robinet. Întrebarea mea este te simţi mai bine în oraş sau la ţară, acolo unde cei mai mulţi dintre oameni cred că e libertate mai mare?

- În primii mei şase ani de viaţă am stat destul de mult timp la ţară, la bunici. Apoi, până la 10 ani, petreceam acolo toate vacanțele. Deci am o idee despre ceea ce înseamnă ”țară”, însă una idilică şi, sunt convins, falsă. Deşi în adolescenţă eram atras de ideea de a locui acolo, unde erau discurile de vinil cu poveşti şi mingea bătută pe uliţă, precum şi dudele care ne ţineau de sete, iarăşi o idee falsă, atunci când caldura era insuportabilă, cu timpul mi-am dat seama că frământarea unui oraş îmi este indispensabilă. Iar libertatea din jur e egală cu aceea din creierul nostru.

- Mai există libertate?

- Nu ştiu, sincer să fiu. Mi se pare o întrebare pentru care trebuie să fi trăit mai multe decât am făcut-o eu până la 36 de ani. Cu atâtea constrângeri, de ordin material, afectiv, social, e greu să găseşti libertate. Însă poate că în fiecare dintre noi există o câmpie, un munte, o apă, care ne aparţine şi unde ne simţim liberi. Doar că îmi e teamă că şi spaţiul acela face parte dintr-o rezervaţie, de fapt.

- Viaţa e altfel decât ni se dă pe tavă nouă?

- Dacă e cumva, atunci viaţa e sigur altfel decât ni se pare şi spune. Colecţia asta de întâmplări poate fi minunată sau tragică.

- Ne îndepărtăm de rădăcini, ne îndepărtăm de natură, de credinţa adevărată, de divinitate?

- Eu n-am fost niciodată apropiat de divinitate, aşa că nu resimt o îndepărtare din acest punct de vedere. Însă de rădăcini, da. Goana după posesii cred că ne va mistui, dar, în acelaşi timp, cred că este şi o sursă de progres. Iar când între aceste două caracteristici umane se va institui un echilibru, poate că ne vom întoarce la rădăcini, oricare ar fi acelea pentru fiecare dintre noi.

- De ce fotografie şi nu altceva?

- Am început cu versuri, de fapt, oricât de bizar ar părea. Multe şi proaste, în general. Apoi am făcut o pauză, descoperind muzica clasică, ascultată la un walkman dăruit de un bun prieten. Am revenit la versuri, de data aceasta cu oarecare succes. Însă destul de curând mi-am dat seama că eu ”vedeam” imagini pe care apoi le transpuneam în cuvinte. La sfârşitul lui 2009 am mers în Grecia, iar acolo am făcut obişnuitele poze turistice. Ajuns acasă, acelaşi bun prieten m-a încurajat să încerc să fac fotografie, aşa că de pe la mjlocul lui 2010 m-am şi apucat. Fotografie, pentru că pe lumea aceasta încă mai sunt poveşti care trebuie spuse. Indiferent dacă faci asta cu ajutorul vorbelor sau al imaginilor.

- Cât de mult contează povestea în ceea ce priveşte o fotografie?

- Cred că în egală măsură, se ajută reciproc în a transmite un mesaj cât mai complex privitorului. Sigur că sunt fotografii care nu mai au neapărat nevoie de poveste ca să înţelegi ce se petrece acolo, la nivel uman, aşa cum sunt poveşti care potenţează imaginile.

- Crezi că ţi s-a schimbat firea odată cu trecerea anilor ?

- Sunt sigur. Sunt mai intrasigent, mai nervos, mai nerăbdător. Poate mai atent, mai isteţ, mai dornic să ajut. Oricum, per total, nu cred că m-am schimbat în bine.

- De ce îţi este dor cel mai tare?

- Cred că de momentele când stăteam pe plajă, mic, pe la 7-8 ani. Fără griji, responsabilităţi, gânduri, doar căldură. Şi, cel mai important, fără trecut.

- Uitându-te la viaţa ta de până acum, pentru ce te feliciţi, pentru ce te cerţi?

- Pentru fericită întâmplare că mi-a plăcut să citesc. Pentru că am căutat să ştiu mai mult. Pentru faptul că am un bun prieten. Pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să muncesc mai mult. Să fiu mai puţin rigid, mai puţin tăios, sarcastic, posesiv.

- Ce-i face să vadă numai răutatea şi restul defectelor în detrimentul calităţilor umane? Te întreb gândindu-mă la eroii fotografiilor expoziţiei tale, pentru că ştiu foarte bine cum sunt priviţi de ceilalţi membri ai comunităţii.

- E mai comod aşa. Să zici: „romii sunt răi, hoţi şi cerşetori”, îi bagi pe toţi într-o debara şi nu mai trebuie să-i iei, când te loveşti de ei, ca indivizi singulari. Şi, câteodată, să descoperi şi că unii sunt deosebiţi, citiţi, oameni de la care poţi învăţa. Pentru că îţi vor fi date peste cap prejudecăţile şi o să trebuiască să construieşti altceva în locul lor.

- Dacă ar fi să te mai naşti o dată, unde ar trebui să fie, ce ar trebui să fii, ce greşeli (n)-ai mai face?

- Aici n-am un răspuns, am cel puţin trei. În Milano-ul anilor 1482-1499, să consemnez viaţa lui Leonardo da Vinci. Vecinul lui Beethoven în perioada Viena sau Heiligenstadt. Cărătorul de pânze al lui Van Gogh în Arles-ul anilor 1888-1889. Aş fi mai puţin comod, în primul rând.

- Nihil sine deo?

- Nihil sine diligere!

- Un eveniment pe care l-ai tot aşteptat şi n-a venit?

- Să bată în ușa casei mele o anumită femeie.

- Ce înseamnă, pentru tine, o zi pierdută?

- Aceea în care nu acumulez nimic.

- Cât de mult a contat experienţa anilor în care ai făcut fotografiile din expoziţia ta?

- Din câte îmi dau seama, dar atunci când voi începe un nou proiect o să realizez deplin, fotodocumentarul făcut în Groapa Văcăreşti m-a maturizat, atât uman, cât şi fotografic. Am învăţat ce înseamnă să fii nevoit să faci fotografii cât mai bune într-o perioadă scurtă de timp, pentru că am avut aparate împrumutate, pe care trebuia să le înapoiez, de la Sony, Nikon şi F64 (prilej cu care le şi mulţumesc). Dar, mai presus de orice, mi-am întărit ideea că oamenii sunt la fel peste tot, cu bune şi cu rele, indiferent dacă sunt albi, galbeni, roşii, negri etc.

- Ce urmează după această expoziţie?

- Căutarea unui loc de muncă care să-mi asigure un venit decent, astfel încât să mă ţin de fotografie. Cum vreme de doi ani am fost şomer, proiectul din Văcăreşti fiind susţinut exclusiv din banii mei, pentru a putea spune povestea unor oameni, acum a venit timpul găsesc sponsorizări pentru proiectele mele viitoare. Cum nu-s prea priceput la a mă „vinde”, sunt curios dacă o să şi reuşesc.

- Spuneai că nu ştii dacă rămâi la fotografie câtă vreme nu-ţi oferă un suport financiar. Ştim prea bine ce înseamnă să trăieşti din fotografie zilele acestea, la fel ca şi în presă.

- Da, şi în continuare nu ştiu. Îmi place foarte mult să fotografiez, am fost în Văcăreşti şi la 40 de grade, şi la minus 10, şi de Crăciun, şi de Paşte. Însă trebuie să şi am un venit stabil, pe de altă parte. Încerc să găsesc un echilibru între cele două, deşi ştiu că îmi va fi extrem de greu.

 

Alte informaţii despre Cristian Munteanu la http://cristianmunteanu.ro/ şi https://www.facebook.com/CristianMunteanuPhotojournal