Eurovision. Ca în fiecare an, la noi e agitație în jurul acestui fenomen. An de an consumăm resurse de energie pentru selecții, pentru organizare, ne dăm toți cu părerea, suntem un popor de muzicologi, de showmen din naștere, le știm pe toate și absolut toate le-am fi făcut mai bine decât cei care chiar le-au făcut. Ca un veritabil român, o să-mi permit să-mi dau și eu cu părerea pe acest subiect.

În ciuda acestui fapt, an de an ne îndepărtăm de succesul la această competiție, obținem rezultate tot mai proaste și căutăm explicații în geopolitică, în conspirații ale companiilor de telefonie mobilă sau ne porcăim între noi, acuzându-ne de cine știe ce mișmașuri la selecții, preselecții.

În primul rând, de unde acest interes pentru Eurovision? În multe țări, acest concurs are fani, pasionați care pariază, știu tot despre istoricul său sau își cumpără din timp bilete pentru a participa la semifinale sau la show-ul de încheiere. La noi, însă, interesul pare mărginit la alegerea piesei care va reprezenta România și apoi la contabilizarea locului final.

O explicație este că pentru muzica românească, oricât ne-am umfla cu câteva nume din dance sau pop, Eurovision-ul este cam singurul mare concurs internațional de muzică la care participăm. Premiile adevărate ale industriei de gen ne sunt complet străine. Bariera limbii, a tehnicii sau poate chiar cea financiară ne țin departe de pariurile de masă la Grammy sau MTV International Music Awards. De fapt, încă din copilăria mea – iar asta e ceva destul de îndepărtat, cam pe când discurile de vinil se aduceau pe sub mână din Iugoslavia sau Germania de Est – Eurovision, Concertul de Anul Nou de la Viena sau invitații străini de la Cerbul de Aur erau printre puținele ocazii de a vedea ”și altceva” în afară de muzica românească.

Dar Eurovision-ul care a subjugat generația mea și pentru care probabil că am reușit să le transmitem interesul copiilor noștri nu mai are nicio legătură cu fenomenul de acum. Asta se pare că nu vor să înțeleagă cei care se ocupă la noi de gestionarea participării noastre la competiție.

Cei care sunt gata să se păruiască pe rețelele de socializare pe tema Eurovision ar trebui să se gândească serios cum ar reacționa sau cum ar ”digera” dacă România ar fi selecționat și ar fi trimis la concurs o femeie cu barbă sau o doamnă cu forme supra-rubensiene care se plânge că e hărțuită de un iubit care vede în domnia sa doar o jucărie sexuală!

Noi organizăm o selecție pe criterii doar de noi știute, dar adevărul este că de ani buni (peste 10) Eurovision-ul este despre altceva. Practic, noi alegem cel mai bun elev (după părerea noastră) la matematică și îl trimitem să ne reprezinte la olimpiada de literatură.

Eurovision este un loc de întâlnire, o platformă de comunicare, o tribună a corectitudinii politice, poate cea mai importantă astfel de tribună la nivel mondial, dacă locul nu i-ar fi fost luat anul trecut de Hollywood. De altfel, de pe la noi nimeni nu pare să observe că Diversitatea a devenit emblema acestui concurs. Ne place sau nu, dacă vrem să contăm la acest concurs mesajul transmis prin piese sau prin personajele alese să ne reprezinte trebuie să fie cel în ton cu grosul publicului Eurovision-ului de acum.

Femeia cu barbă e simbolul diversității sexuale și al luptei queer pentru recunoaștere, povestea de anul trecut, a cântărețului care avea nevoie de transplant cardiac, e emblematică pentru teoriile moderne ale ”gândirii pozitive”, premianta de anul acesta este un cumul de povești, lupta femeii cu standardele de frumusețe impuse de o societate ”supremațistă” și revolta pentru hărțuirea și minimalizarea femeii, imnul mișcării #metoo.

Noi ce am trimis? O baladă rock ca în anii ’80, cântată de o divă ce pare desprinsă din clipurile de pe casetele VHS și am sperat să ne voteze românii din diaspora sau câțiva vecini de graniță. Nu discut calitatea interpretării că nu am căderea, dar imaginea transmisă nu era cu nimic diferită de clipurile de acum 30-35 de ani, multe privite acum cu ostilitate fiind considerate ”ofensatoare”.

Și am eșuat din nou, pentru că noi am organizat o selecție pentru o piesă pe gustul publicului de la noi și am uitat (a câta oară?) și am trimis-o la un concurs pe gustul altora.