Politica românească traversează cea mai ridicolă perioadă de după 1989 – epoca liderilor și a partidelor de plastilină. Niciodată, în 27 de ani, nu a existat o criză de încredere între corpul electoral și corpul aleșilor atât de mare ca astăzi.
Niciodată, în 27 de ani, statul și partidele nu au avut șefi mai slabi, mai lipsiți de idei și de inițiativă, ori structuri mai șubrede ca astăzi. Niciodată, în fine, în 27 de ani, alegătorului nu i s-a oferit, din partea factorului politic, o lipsă mai acută de orizont ca astăzi. Un cocteil distructiv, alcătuit din năravurile clasei politice care a condus România vreme de un sfert de secol și din expandarea nelimitată a unui sistem de putere ocult, croit în jurul stăpânilor dosarelor penale și ai cătușelor, a generat această situație care, astăzi, se face simțită atât în zona partidului de guvernământ, cât și în zona pe care ne-am obișnuit să o numim „dreapta”.
Pentru a obține sau a menține încrederea oamenilor, orice partid politic trebuie să îndeplinească, cumulativ, trei condiții: să aibă lideri populari, puternici și credibili, să aibă o bază electorală solidă, dublată de structuri pe măsură, și să impună pe agenda publică teme (măsuri, proiecte, dezbateri) care întrunesc susținerea unui număr semnificativ de alegători. Astăzi, puterea și opoziția, așa-zisa stângă și așa-zisa dreaptă, se află la un minim istoric la fiecare dintre aceste capitole.
PSD suferă îngrozitor la capitolul lideri. Nici marele boss al partidului, Liviu Dragnea, și nici Sorin Grindeanu, premierul perceput de electorat ca un fel de accesoriu al acestuia, nu reușesc să treacă de un prag rezonabil al favorabilității publicului, de natură să-i transforme dacă nu în potențiali candidați prezidențiali, măcar în lideri care pot menține, prin propriile forțe, partidul la nivelul scorului-record obținut în alegerile de anul trecut. Nu e de mirare, câtă vreme singura performanță notabilă de la instalarea guvernării este generarea și gestionarea plină de bâlbe care par intenționate a crizei „#rezist”. Prin aducerea bruscă, pe cer senin, în atenția opiniei publice a temei sensibile a corectării abuzurilor flagrante comise de exponenții „anticorupției”, prin voltele repetate pe care le execută, periodic, pe subiect, Liviu Dragnea dă senzația fie că a ajuns să poarte pe cap o căciulă care îi cade pe ochi, fie că execută un plan de subminare de la vârf a partidului pe care îl conduce. În oricare dintre ipoteze, atât el, cât și PSD, care îi suportă inert jocul, se califică la statutul de mari figuranți ai epocii de plastilină.
Potrivit conclavului de intelectuali, de oengiști și de formatori de opinie de stânga dreptei și de dreapta stângii, care, în acest sfert de secol, și-au arogat misiunea de a ne da ora exactă în materie de orientare politică, „dreapta”, adică acea parte a eșichierului politic care se declară împotriva moștenitorilor instituționali ai Partidului Comunist Român (Iliescu-FSN-Năstase-Geoană-Ponta-Dranea-PSD) este, astăzi, reprezentată de patru entități: Klaus Iohannis, PNL, USR și, oarecum eteric, de platforma pe care o lansează, o dată pe trimestru, Dacian Cioloș și echipa sa de tehnocrați politici din mai multe partide. Potrivit aceluiași conclav, PMP-ul lui Traian Băsescu este excomunicat din nobila adunare a luptătorilor cu comuniștii pe caz de erezie a șefului în interpretarea canonului care spune că dosarul și cătușele au întotdeauna dreptate. La aproape o jumătate de an de la instalarea celui mai palid, mai bâlbâit și mai slab guvern PSD din istoria guvernelor PSD, cele patru entități amintite proiectează imaginea unor bulgări de plastilină cărora este imposibil să le dea cineva o formă cât de cât coerentă.
În ianuarie-februarie, Klaus Iohannis a ieșit din împietrirea care îi caracterizează comunicarea și a devenit principalul personaj politic pozitiv din piesa de teatru absurd „#rezist”, jucată în Piața Victoriei. A convocat chiar și un referendum pe tema anticorupției, la a cărui întrebare nu există indicii că s-ar fi gândit vreodată. A venit însă sentința prin care a pierdut a șasea casă din agoniseala pe bază de meditații, iar omul a tăcut, brusc și înțelept, dar plin de atenție și îngrijorare, așa cum ne-a obișnuit. Asta, în vreme ce PNL, partidul care l-a propulsat la Cotroceni, zboară, sub conducerea interimară a Ralucăi Turcan, ca fluturele în jurul becului, pe toate temele majore ale dezbaterii publice, de la schimbarea sistemului de fiscalitate, la referendumul inițiat de 3 milioane de cetățeni prin intermediul Coaliției pentru Familie. PNL, partidul vechi cel mai supus imperativelor stăpânilor dosarelor și ai cătușelor, așteaptă, cuminte la suprafață și mișcându-se brownian în adâncurile filialelor județene, tranșarea luptei dintre cei doi candidați la președinția partidului rămași în cursă, Cristian Bușoi și Ludovic Orban. Probabil, prin ordin pe unitate, salutat cu mâna la un chipiu imaginar din plastilină...
USR și platforma cu lansare repetată a lui Dacian Cioloș sunt chintesența transformării politicii românești în plastilină amalgamat multicoloră. Fabricată, după unii autori, în laboratoarele SRI, prin joaca cu eprubete politice a generalului Florian Coldea, dominată de personaje bizare, Uniunea salvatorilor lui Nicușor Dan oferă, cu fiecare prilej în care iese în față, câte o probă de schizofrenie. Se declară formațiunea-fanion a transparenței, dar organizează congrese cu ușile închise (vara 2016) și întredeschise (12-14 mai 2017). Pretinde că schimbă modul în care se face politică, dar își realege liderul printr-o competiție suspectată de unii membri de lipsă cronică de fair-play, și prin numărătoarea voturilor la congres pe sistemul „noapte ca hoții”. În mod repetat, liderii formațiune au grijă să precizeze că ei nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, că nu au poziție ferm asumată cu privire la mai nimic. „Mai”, pentru că susținerea necondiționată a politicii făcute cu dosare și cu cătușe este mereu subînțeleasă. Cât despre platforma lui Dacian Cioloș, relansată acum câteva zile, nimeni nu știe prea bine ce să spună. Nici măcar lansatorul-șef, și el o mare figură a plastilinei politice actuale...
A fi condus de lideri și de partide de plastilină poate fi, o vreme, reconfortant și distractiv. Din păcate, la prima criză mai serioasă, fie ea națională sau internațională, figurinele politice de plastilină au prostul obicei de a se transforma în firimituri, oricât de mult și-ar frământa atunci degetele entitățile de putere ocultă care le-au modelat. Devine, astfel, obligatoriu, să ieșim din epoca de plastilină și să repopulăm peisajul și cu persoane și cu structuri politice autentice. Dar, oare, mai putem?
Recomandările noastre
