Se spune, cu privire la economie, că atunci când America strănută lumea face guturai, dar mai sunt și alte viroze americane care riscă să se propage dincolo de ocean.
Avizul preliminar al Comisiei de la Veneția privind legile justiției dedică o analiză atentă a articolelor care privesc relația dintre magistrați și serviciile secrete. De fapt este prima dată când subiectul reușește să străpungă zidul tăcerii și să fie abordat într-un document internațional. Comisarul european Frans Timmermans, de exemplu, refuza să răspundă la aceste preocupări și nici ultimul raport MCV nu a făcut nici cea mai mică aluzie. Era ca și cum protocoalele publicate recent - dar deconspirate de mai multă vreme - dintre SRI și diferitele categorii de magistrați ar fi fost o simplă ficțiune conspiraționistă care nu merită consemnată. Era evident o formă de a minimaliza aceste preocupări și de a descuraja amplificarea subiectului.
Comisia de la Veneția, în schimb, nu putea ignora problema câtă vreme misiunea ei era să comenteze o lege care conține prevederi privitoare inclusiv la relația dintre magistrați și serviciile secrete. Analiza Comisiei este relativ obiectivă și se ține cât mai departe de terenul empiric căutând să rămână strâns ancorată în formulări de principiu.
E adevărat că o lege bună nu poate fi scrisă numai în bibliotecă și că ea trebuie să răspundă unei realități umane concrete, dar Comisia nu poate face mai mult și, de altfel, în caracterul său preponderent teoretic constă și limita ei de competență. Analiza Comsiei s-a străduit totuși să cuprindă problema în dimensiunea ei istorică, observând că suspiciunile față de serviciile secrete au în România o legătură cu trecutul comunist: ”Amintirea vie a regimului comunist marcat de imixtiunea pe scară largă a fostei poliții politice în toate domeniile vieții publice și inclusiv în viața privată a contribuit la atmosfera încărcată din jurul acestui subiect complicat” (art 91). Comisia admite cel puțin că preocuparea are sens și că nu e un fel tendențios de a bate câmpii, așa cum au susținut destui la București, fie explicit fie prin tăcerea lor manifestă. Nici președintele Iohannis nu a rostit un cuvânt despre subiect, adoptând la rândul său o ignorare metodică, deși e clar că subiectul ține de aria sa de competență.
Ne puteți urmări și pe Google News
Majoritatea politică nu are însă motive de satisfacție deplină, căci Comisia consideră că legea (privitoare la statutul magistraților) este excesivă. De exemplu când se vorbește despre ”lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii” (Art. 7). Juriștii Comisiei se tem că termenii ”informator” și ”colaborator” sunt vagi și că ar putea fi interpretați abuziv, permițând sancționarea unor magistrați care au contacte legitime cu ofițerii din serviciile de informații.
Ce-i drept termenii de mai sus sunt scoși tale quale din precedentele legislative privitoare la Securitatea comunistă, context în care ei aveau un sens diferit, deși nici acolo cu adevărat clar. Din păcate nici astăzi legea românească nu a reușit să definească în chip cuprinzător noțiunea de colaborator al Securității, fapt care îngăduie nenumărate confuzii de natură morală. CNSAS avea la origine tocmai rolul de a discerne și de a ”judeca”, dar a devenit treptat un organism pur birocratic.
De aceea observația Comisiei de la Veneția este legitimă, cu toate că se poate citi printre rânduri că autorii analizei par să nutrească o robustă încredere în serviciile secrete, ca și cum ar fi de la sine înețeles că ele funcționează mai degrabă corect. Am spus mai sus că analiza Comisiei este ”relativ obiectivă” tocmai pentru că lucrează la rândul ei cu presupoziții neanalizate și care înclină inevitabil balanța într-o anumită direcție. De exemplu se vorbește despre ”pretinsa lipsă de transparență” implicată în colaborarea tehnică cu SRI, (ca unic operator al mijloacelor de interceptare) ca și cum ar fi vorba de o simplă percepție subiectivă. În realitate, lipsa de transparență e un fapt obiectiv, care nu poate fi contestat, căci derivă din chiar specificul serviciilor secrete. La rigoare s-ar putea spune cel mult că lipsa de transparență a serviciilor de informații nu duce cu necesitate la o derivă morală, dar asta e deja o problemă filosofică.
În fine, Comisia regăsește o poziție mai echilibrată declinând orice competență în a judeca situația serviciilor secrete. Și cu această ocazie formulează observația, de bun simț, că ar fi bine să fie perfecționate mecanismele parlamentare de control ale serviciilor de informații. Cu siguranță că așa este, atâta doar că nu e ușor.
Analiza Comisiei de la Veneția a atras însă atenția asupra unei probleme care depășește cu mult situația României. Atunci când vedem că președintele celui mai puternic stat din lume se află în dezacord cu propriile servicii de informații și când fostul director al FBI cere imperios concetățenilor săi să voteze cu partidul de opoziție, ar trebui să reconsiderăm problema. Căci nu interferența rușilor în campania electorală din Statele Unite e problema de fond, ci faptul că serviciile americane dau impresia că se consideră depozitarele ”adevărului democratic” și al ”patriotismului” în detrimentul unui președinte ales legitim la capătul unei laborioase campanii electorale. E o inversare de perspectivă cel puțin neliniștitoare. Se spune, cu privire la economie, că atunci când America strănută lumea face guturai, dar mai sunt, iată, și alte viroze americane care riscă să se propage dincolo de ocean.
Recomandările noastre
