În presa anilor ,90, cu rare excepții, nu prea se știa ce este ăla ziaristul-activist.
Fără doar și poate, jurnalistul avea și el, ca tot cetățeanul, simpatii si antipatii politice, dar acestea nu-i marcau exercițiul profesional. Pentru cei mai multi, importantă era atitudinea critică, așezarea demersului jurnalistic exclusiv în slujba cetățeanului, în apărarea sa. Astfel, tot ceea ce venea dinspre putere, dinspre instituțiile statului, era privit cu maximă suspiciune, orice comunicat, precizare sau document din acea direcție era întâmpinat cu un ridicat din sprâncene. Ce dracu or mai vrea ăștia să ascundă, ce or avea iarăși de mințit, ce golăneli or mai urmări de data asta? Sub diverse forme, așa sunau întrebările care se declanșau pavlovian. Niciodată ziariștii care ne respectam nu „haleam” ceea ce ne venea de la instituții, direct, sau „pe surse”. Rareori greșeam.
Luate la puricat, spusele instituțiilor statului, aproape fără excepție vădeau alte intenții decât grija ca orice cetățean, prin intermediul mediei, să fie corect informat. Nu ne păsa nici cât negru sub unghie, dacă ceea ce scriam în urma analizării și verificării pozițiilor oficiale nu era pe gustul cititorilor fanatici ai puterii, dacă publicul nu era pregătit să înțeleagă și să accepte unele realități, sau dacă cineva, oricine, ar fi fost deranjat. Abordarea dădea roade spectaculoase. Odată decelată otrava din gogoașă, exact motivele intoxicării deveneau material de presă, dezvăluire de impact.
Nu au fost rare cazurile în care interpretarea în cheie inversă a mesajelor venite dinspre putere a dat rezultate surprinzătoare și, abia după publicarea celor obținute în baza acestui mod de abordare, adevăratul subiect de presă să țâșnească la suprafață. Multe mari anchete de presă așa s-au născut. Cu toată amărăciunea, acest mod de a face jurnalism a dispărut aproape de tot.
Ziaristul sceptic și curios, care întoarcea aparențele pe dos, aproape a dispărut. I-a lăsat locul jurnalistului care „halește” orice, bucuros că nu trebuie să se îndoiască și să gândească, că nu trebuie să facă altceva decât să apuce hârtiuța, fie venită pe surse, fie comunicată oficial, să-i dea un titlu, să o semneze, să o pună în pagină și să aștepte ziua de salariu. Ăsta și este motivul pentru care am tresărit bucuros, când am citit deunăzi o analiză făcută de colega mea, Simona Ionescu, vechi camarad de presă, pe documentul proces-verbal întocmit de DNA, cu privire la acuzațiile aduse lui Victor Ponta, și publicată, ieri, în paginile Evenimentului Zilei. Simona a făcut ceea ce făceam mai toți pe vremuri: la început a fost suspicioasă, apoi s-a apucat să citească documentul cu creionul în mână. Pentru că suspiciunile au prins a i se adânci, a pus mână pe telefon și și-a sunat „meseriașii” din agendă. Competenți în domeniile lor, cu puncte de vedere pe carte și pe lege, aceștia au confirmat bănuielile Simonei, potrivit cărora acuzațiile sună a apărări, precum și concluzia cu care jurnalista și-a încheiat analiza: „dosarul lui Ponta este subțirel și se poate lăsa cu o achitare în instanță, așa cum s-a întâmplat și în cazul președintelui Iohannis cu acuzația ANI, de conflict de interese. Și atunci, mai întreb o dată: DNA trebuia să se compromită cu un astfel de dosar?” Cam așa se face presă, oricât de obositor ar părea!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
