Marino nu a fost un om singur, în răspăr cu sistemul comunist şi cu semenii săi, aşa cum s-ar putea înţelege din titlul memoriilor sale.

Criticul Adrian Marino a fost un om, unul care a făcut un pact cu sistemul tocmai pentru a nu fi singur. Singurătatea pe care a vrut s-o evite însemna lipsa oricărei perspective profesionale, îngrădirea dreptului de a publica, izolarea socială. Pe toate acestea le-a trăit cu asupra de măsură după ce a fost arestat, în 1949, pentru propagandă ţărănistă, în vremea detenţiei de opt ani şi a domiciliului forţat din fundul Bărăganului. De acolo i se plângea viitoarei soţii, Lidia Bote, spunându- i: "Am 40 de ani şi n-am făcut nimic pentru cultura română; am atâtea de spus", după cum relata aceasta securistului care o presa la Cluj să-i descrie vizitele la logodnicul surghiunit. De aceea, probabil, a găsit că e mai convenabil să coabiteze cu sistemul. Dar Marino nu a făcut carieră şi nu şi-a publicat lucrările în toată lumea doar pentru că a fost colaboraţionist.

Dincolo de compromis s-a aflat valoarea sa intelectuală. La fel de evident este că Marino nu trebuie învinuit în numele celorlalte potenţiale mari spirite care ne-au rămas necunoscute tocmai din cauză că au refuzat să cedeze.

Din punct de vedere moral, este o greşeală însă să-l absolvi pe Marino de colaborarea cu Securitatea doar pentru că a lăsat în urmă o bibliotecă valoroasă de critică literară.

Sau pentru că prin memoriile sale unii îşi pot în sfârşit legitima frustrările şi atacurile împotriva unor personaje a căror probitate sau capacităţi profesionale nu ar fi îndrăznit altfel să le pună sub semnul întrebării. Pentru această categorie de cititori ai lui Marino, documentele nu contează şi nu sunt credibile decât atunci când îi arată suferinţa, necontestată de nimeni după ştiinţa mea.

Bunăoară, domnul Gabriel Andreescu - deşi a avut la dispoziţie un spaţiu mai mult decât generos pe un site ce poartă printr-un accident al istoriei presei numele unui fost mare ziar, "Cotidianul" - şi-a ratat total lipsit de graţie şansa de a "rotunji" subiectul lansat de "Evenimentul zilei" în urmă cu două luni.

Până la un punct am mizat pe sinceritatea autorului, însă, când omiţi să prezinţi din dosarul lui Marino de la CNSAS un document esenţial pentru subiectul în discuţie, credibilitatea demersului este iremediabil afectată. Documentul reprezenta o notificare a Securităţii Cluj privind transferul informatorului "Brătescu" (alias Adrian Marino), cu dosar cu tot, la DIE şi se regăseşte nu o dată, ci de două ori în volumele de la CNSAS.

Greu de crezut că ar fi putut trece neobservat de un cercetător atât de curios precum domnul Andreescu. (După două luni de când EVZ a solicitat verificarea în arhive a acestui dosar ce conţinea o mapă anexă cu 132 de file, adică note informative, SRI a lăsat să se înţeleagă că, dacă mai există, dosarul nu poate fi decât la SIE. Dar, în acest caz, nu ar putea exista alt temei pentru faptul că nu este public decât încadrarea la siguranţă naţională. Or, la cinci ani după moartea lui Marino, o astfel de încadrare este caducă.)

Dar a arăta că, iată, au existat şi note scrise ale lui Marino nu are importanţă pentru domnul Andreescu, acelaşi care, după cum îmi reamintea intrigat deunăzi un cercetător de la CNSAS, în 2002 a sugerat în cel mai pur stil patentat de "România Mare" că relaţia lui Pleşu cu Securitatea ar fi fost una vinovată, fără a avea absolut nicio dovadă. Relativizarea prin texte kilometrice a conţinutului dosarului lui Marino, sub semnătura lui Gabriel Andreescu sau a altora, ocultează adevărurile simple ale cazului:

1. Adrian Marino a avut dosar de informator la Securitate în perioada 1969-1976.
2. În 1976, după cum arată dosarul de la SIE, a fost preluat de aripa externă a Securităţii.
3. Din perioada ’70-’80, există numeroase relatări ale ofiţerilor pe care-i ţinea la curent cu pulsul emigraţiei.
4. Marino nu a spus niciun cuvânt despre această relaţie nici înainte de 1989, nici după, nici prietenilor săi, precum Mircea Carp, nici în memorii.

Pentru toate acestea nu mă consider unul din detractorii lui Marino. Sunt doar un jurnalist care a citit mai multe dosare din arhivă, din care reiese ceea ce am arătat mai sus.