UE nu a vrut niciodată să fie o democrație.” Acesta era titlul șocant al unui editorial semnat în martie 2016 de celebrul Frederick Forsyth

 Peste doar trei luni, reacțiile post-Brexit aveau să-l confirme în chip strălucit. Presa din lumea întreagă a revărsat un hârdău de zoaie în capul britanicilor, făcuți „stupizi”, „ignoranți” sau „needucați”, doar pentru că au votat așa cum au crezut de cuviință.

Un al doilea val de zoaie s-a revărsat în capul politicienilor britanici – mai ales al premierului Cameron – pentru că i-a putut trece măcar prin cap ideea organizării unui referendum. Fostul economist șef al FMI, Kenneth Rogoff, semna un articol cu titlu apocaliptic: „Prăbușirea democrației britanice”, în care deplângea ideea că un popor „este lăsat” să se pronunțe cu o majoritate de „numai” 50%.

A urmat etapa „teoretică”, de demolare pur și simplu a Principiilor Democrației: „De ce referendumurile nu sunt atât de democratice precum par”, titra New York Times, în vreme ce The Independent nu se ferea să admonesteze: „Încetați să vă plângeți de provocarea legală a Brexitului – aceasta este preaiubita voastră democrație în acțiune”.

În fine, politicienii au lăsat și ei deoparte orice diplomație: șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a avertizat tranșant pentru viitor: „Organizarea unor referendumuri privind apartenența la UE nu este înțeleaptă”. Nu doar referendumurile, ci orice fel de alegeri provoacă alergia Sistemului. Apropierea confruntării cu poporul le provoacă liderilor politici schimbări dramatice de comportament și de discurs. La numai două zile după turul I al alegerilor din Franța, „pro-europeanul” Emmanuel Macron invoca spectrul ieșirii din UE. Uluitor, însă, nu din cauza euroscepticei sale rivale, ci a „proastei funcționări” a Uniunii, care „nu mai este acceptabilă”.

Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, să reamintim că Macron este creația Sistemului, scos din joben printr-un hocus-pocus diabolic de François Hollande, care și-a sacrificat propriul Partid Socialist. Iar Hollande este, alături de Merkel și Juncker, unul dintre cele trei picioare pe care se sprijină oficial astăzi Uniunea Europeană. Și care are de gând să-și păstreze această poziție de proptea a UE și după alegerea pupilului său.

Al doilea picior, Angela Merkel, tremură și ea de apropierea alegerilor. Teama confruntării cu propriul electorat, pe care l-a blagoslovit timp de trei mandate, o împinge la gesturi care, cu foarte puțin timp în urmă, păreau de neconceput. Joi, 27 aprilie, Berlinul a interzis vălul islamic, după ce, acum doi ani, Merkel invita milioane de refugiați în Germania, promițând să-i primească pe toți. Evident, pentru a ajunge acolo, ei trebuiau să intre în Europa, așa că binecuvântarea a fost una la nivel continental.

„Islamul aparține Germaniei”, striga Merkel în 2015. Astăzi, cu gândul la votul din 24 septembrie, ea interzice vălul islamic și se mândrește cu programul său „nemțesc” de expulzare a imigranților. Al treilea picior oficial al UE, Jean-Claude Juncker, tremură și el prin simpatie cu confrații săi: alegerile din Germania și Franța, cu riscurile lor, fac din 2017 un an crucial pentru Europa. Proiectul unei Uniuni „cu mai multe viteze”, anunțat de Juncker pe 25 martie, la împlinirea a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, a avut rolul de supapă, pentru a mai elibera din presiunea populară. Nu întâmplător, proiectul lui Juncker era menit să tenteze mai ales electoratele din țările dezvoltate, care, pasămite, nu vor mai fi ținute pe loc de codașele integrării sau de euro-zurbagii ca ungurul Orban. Or, cele mai dezvoltate țări din UE, după Brexit, au rămas Germania și Franța, care întâmplător au alegeri în acest an. Nu este bizar? Corifeii democrației, pontifii drepturilor și libertăților omului, se tem al dracului tocmai de cei pe care susțin că-i reprezintă și sunt îngroziți mai ales de dreptul fundamental al democrației: votul.

Asistăm la o spectaculoasă dezvrăjire: începută dintr-un accident în Grecia (locul unde au fost inventate cuvintele „democrație” și „Grexit”) și continuată în Marea Britanie și în America, ea amenință să se întindă, punând în pericol „visul de aur al omenirii”, Globalismul.

Măștile cad și de sub ele se ivesc chipuri hâde, care contrastează flagrant cu generozitatea preceptelor pe care le debitează.

Dimpotrivă, cine invocă necesitatea respectării voinței populare este numit cu dispreț „populist”, când nu este de-a dreptul executat mediatic cu etichete infamante precum „fascist” sau „extremist”.

Luni, de 1 mai, „ziua celor ce muncesc”, Stânga a organizat pe străzile Parisului o manifestație îndreptată împotriva lui Marine Le Pen și a Frontului Național, marile pericole ale „Europei democratice”. Câteva sute de „antifasciști”, îmbrăcați în negru și cu fețele acoperite de cagule, au aruncat cu pietre și cocteiluri Molotov, incendiind, la grămadă, mașini și polițiști, și urlând „Fasciștii afară din țară!” Nicole, o tânără activistă de 22 de ani, care manevrează sticlele cu benzină în timp ce face declarații pentru corespondenții britanici, explică: „Le Pen reprezintă rasismul și ura!”