Volumele de evocări ale lui Dan Ciachir au o taină a lor, independentă de subiectele abordate de autor: fie că vorbesc de celebrități interbelice, de limuzine cochete sau de locante pitorești, toate sunt impregnate cu un soi de duh al textului, care te înhață și te transportă instantaneu în niște vremuri pe care, în ciuda prejudecăților, le descoperi fermecătoare. Pentru că Dan Ciachir nu polemizează cu istoria, nu o muștruluiește, nu ambiționează să i se bage în față și să vorbească despre sine, ci o restituie așa cum a trăit-o și a primit-o, cu încântare curioasă și cu seninătate îngăduitoare.

Noua sa carte, Drumul cel mai scurt spre tine însuți (apărută, așa cum ne-a obișnuit, la editura ieșeană Timpul), conține, dacă nu mă înșel, o premieră: pentru întâia dată, Dan Ciachir vorbește și despre călătoriile sale în străinătate.

De la mentorul său, Nae Ionescu, își însușise principiul călătoriilor făcute la vreme, „când sufletul și inteligența îți sunt plastice, când poți asimila”. Însă vremurile au făcut ca Dan Ciachir, asemenea marii majorități a românilor, să poată călători foarte puțin înainte de 1989. Și atunci, doar în „lagărul comunist”, o excursie cu părinții pe Coasta Dalmată. Perspectiva unei noi aventuri în străinătate aproape că îl speria:  „Faptul că s-ar putea să călătoresc târziu mă neliniștea mai tare decât ideea necălătoririi.”

Cedează totuși celor câteva ispite ivite după 1989, convins de un aforism al lui Keyserling: „Cel mai scurt drum spre tine însuți este o călătorie în jurul lumii”.

Și bine a făcut. Amintirile au produs câteva pagini minunate, din care nu mă pot împiedica să reproduc acest pasaj, în care vizita la Castelul Miramare este marcată de o evocare a lui Mateiu I. Caragiale, citită cu mulți ani înainte:

«Deși văzusem fotografii ale Castelului Miramare (...), acesta mi-a rămas în minte grație unei însemnări din jurnalul lui Mateiu I. Caragiale, care, în ianuarie 1928, s-a hotărât să-i ceară lui Nicolae Titulescu, pe atunci ministrul afacerilor străine, legația de la Helsinki. Este greu de crezut că un om care trăia ca liber-profesionist, sau mai bine zis ca rentier, lipsit de studii superioare și chiar de renume literar – încă nu publicase Craii de Curtea-Veche – ar fi avut șanse să primească un atare post... Altceva frapează în acest demers: Mateiu I. Caragiale nu a căutat să-l întâlnească pe Titulescu în București, la Palatul Sturza – sediul Ministerului Afacerilor Străine -, ci tocmai pe Riviera italiană, nu departe de Genova, la San Remo, unde înaltul dregător se retrăsese pentru o scurtă convalescență. Nu-i exclus ca sub pretextul solicitării postului de ministrul plenipotențiar la Helsinki, Mateiu I. Caragiale să fi făcut o călătorie în Italia cu asentimentul înstăritei sale soții. În următorii opt ani, cât a mai trăit, nu a mai ieșit din țară. La trei luni după voiajul în Italia, scriitorul îl rezumă în câteva pagini de jurnal redactat în franceză. Din 1979, când textul  a fost publicat atât în original, cât și în traducere, mi-a rămas în minte acest pasaj: „Când însă inginerul Gambara, tovarășul meu de compartiment, m-a chemat pe culoar să-mi arate Miramare, de admirație am uitat totul. Nu îmi închipuiam castelul într-atâta armonie cu frumusețea mării, nici marea așa de frumoasă. De cristal și de moar verde, strălimpede până la fund, cu câteva corăbii de culoarea mandarinei, frumoasă de neuitat”.

Porniți de la Veneția spre casă, am fost uimit și bucuros să citesc pe un indicator: Miramare. Castelul este înconjurat de un parc, având și o mic grădină botanică. Pătrunzând în incinta sa, am înțeles că Mateiu I. Caragiale privise palatul de jos, în vreme ce trenul în care se găsea intra în Triest, pe când noi, de lângă Miramare, aveam o vastă perspectivă asupra Triestului, a Adriaticii și a golfului în care este așezat portul. Era în amurgul târziu al unei zile de iulie. Cu spatele la curtea interioară copleșită de plante și flori, mă bucuram de priveliștea aceea dintr-un foișor strâmt, împlântat ca și castelul în stâncă. S-au apropiat fără teamă două pisici grăsuțe. Pe una am luat-o în brațe; a început imediat să toarcă. Cu un an înainte, la Bruges, seara târziu, mângâiasem un motan pe marginea unuia dintre numeroasele canale care lăsau o sugestie de Veneție nordică.»

„Eu nu cânt printre sarmale!”

Totuși, unicitatea evocărilor lui Dan Ciachir, locul unde el atinge „vârful de șarm”, îl reprezintă mai ales amintirile „autohtone”.

Reproduc mai departe un episod delicios avându-l ca protagonist pe baritonul Nicolae Herlea:

„Nicolae Herlea a fost pentru mine unul dintre marii artiști lirici ai secolului XX. L-am ascultat de atâtea ori în Bărbierul... și în Rigoletto; cât despre canțonete, îl preferam lui Mario Lanza sau Giuseppe di Stefano. De aceea m-a bucurat până la jubilație când a avut o reacție pe măsura valorii sale. Mă aflam, pe 25 ianuarie 1983, la o petrecere în atelierul unui pictor. Ziua următoare era zi de naștere a lui Ceaușescu și devenise obicei ca la masa aniversării sale să se producă tot felul de interpreți de muzică populară și de romanțe. Am aflat atunci de la un dirijor că în ‘repertoriul’ zaiafetului din 26 ianuarie 1983 fusese inclus și Nicolae Herlea. Când i s-a adus la cunoștință lucrul acesta, telefonic, refuzul său a fost lapidar:

- Eu nu cânt printre sarmale!”

Plutonierul major și dosarul dat la „Morți”

Nu îmi pot reprima plăcerea de a vă împărtăși încă un fragment, care îl are de data aceasta în prim-plan pe tatăl lui Dan Ciachir. Este vorba de relatarea unei întâmplări din 1959, când deja începuse a doua perioadă de teroare a regimului Dej, și a cărei tensiune dramatică abia răzbate de sub farmecul pe care autorul reușește să-l descopere chiar și în acele vremuri sinistre:

«În 1959, pe când era lector la Facultatea de Istorie a Universității din București, tatăl meu a primit un ordin de concentrare cu durata de o lună. S-a dus la comisariat, unde a fost introdus în biroul unui plutonier-major ca de 48 de ani, care discuta cu un actor purtând un costum elegant la două rânduri, asortat cu o cravată străină, probabil italiană. Actorul îi explica interlocutorului îmbrăcat în uniformă militară că joacă săptămânal în două piese pe scena Teatrului Național și repetă în alta care va avea premiera în toamnă. „Așa încât vă dați seama că nu pot lipsi din București nici măcar câteva zile, darmite o lună...”

Ca și cum ar fi schimbat vorba, plutonierul i-a mărturisit admirația sa pentru Caragiale, întrebându-l: „Știi să faci ca ăla cu măseaua din D’ale Carnavalului?” „Desigur – a venit răspunsul -, numai că îmi trebuie câteva minute ca să-mi amintesc textul și aș avea nevoie de un fular sau ceva asemănător cu care personajul își oblojește falca...”

Au fost chemați câțiva furieri care au făcut puțin loc în încăpere, rămânând să asiste și ei la spectacol, apoi actorul, așezat într-un scaun cu spetează, legat peste obraji cu un fular cazon, a început să interpreteze rolul Catindatului, dând, pe alte voci, replicile lui Iordache și Nae Girimea, sfârșind cu parapon: „Măsea nevinovată, domnule!”... Asistența a gustat momentul dramatic, furierii aplaudând scurt. Pe când încăperea se golise, reașezat la biroul său, subofițerul i-a spus interpretului: „Dumneata ești un actor foarte talentat, iar noi avem nevoie de asemenea oameni, așa încât vei merge – iată foile de drum – pentru o lună la Sibiu, la o unitate militară, ca să organizezi brigada artistică de acolo”. Pământiu la față, actorul a luat foile de drum fără să articuleze un cuvânt, ieșind de-a-ndăratelea din încăpere.

Rămas singur cu plutonierul, care îl privea întrebător, tata i-a întins ordinul de concentrare, adăugând că ar fi dorit să discute cu el într-un loc mai agreabil decât comisariatul. „Prea bine, puiule”, i-a răspuns. „Mă aștepți la orele 21 la Casa Centrală a Armatei; alegi o masă discretă, în dreapta, departe de intrare...”.

Plutonierul a venit la restaurant cu o întârziere de două ore, scuzându-se că mai avusese de onorat o invitație. Apoi a comandat: icre de Manciuria, batog de morun și votcă; pe urmă – friptură de vită în sânge și Cabernet de Vânju Mare „cu etichetă bătută la mașină”.

Când subofițerul a început să mănânce, tata a observat că mânuia onorabil tacâmurile și se ștergea pe buze cu șervetul după fiecare înghițitură de vin. Parcă citindu-i gândurile, a spus: „Puiule, noi ăștia proveniți din ‘armata burgheză’ știm că vinul roșu nu se pune la gheață și nici nu se bea cu sifon. Am luptat în Rusia – dacă ai ști ce balerine erau la Opera din Odessa! -, am scăpat din încercuirea de la Dalnic prin pod aerian și dacă îți spun lucrurile astea e fiindcă m-am uitat în dosarul tău și am văzut că ești fiu de preot. Eu sunt fiu de chiabur; adică om gospodar din părțile Buzăului, Dumnezeu să-l ierte!” După o tăcere lungă, în care a golit un pahar de vin, plutonierul a continuat: „E trecut de două și ăștia se pregătesc să închidă, așa încât următoarea etapă a marșului nostru este Restaurantul Gării, unde nu se închide, la șase dimineața, decât pentru un ceas, în vreme ce clienții își continuă consumațiile”.

După ce tata a plătit nota, a coborât împreună cu invitatul său treptele Cercului Militar. Pe un acostament, în stradă, pe Bulevardul Elisabeta, rebotezat 6 Martie, staționau câteva taxiuri particulare, mașini americane vechi, care aveau să dispară peste câteva luni... Însă plutonierul dorea să se plimbe, așa că au luat-o, ocolind prin Brezoianu și pe Cheiul Dâmboviței, spre Gara de Nord. Era la mijlocul lui aprilie, iarba și sălciile plângătoare de pe taluzul râului trimiteau un miros de vegetație proaspătă. Ajunși la Podul Izvor, subofițerul s-a oprit lângă parapet, a respirat de câteva ori aer curat – era o liniște desăvârșită – după care a scos din buzunarul vestonului un petic dreptunghiular de hârtie, spunând: „Puiule, așa cum vezi, ăsta e ordinul tău de concetrare, pe care îl rupem acum în bucățele mici și i-l dăm Dâmboviței să-l ducă la vale, iar noi ne îndreptăm spre Restaurantul Gării, ca să ne dregem cu o ciorbă de burtă, de potroace sau de ciocănele, după care vom ciuguli un mezel și o să bem un vin alb, ușor, care se pretează – cum ați spune voi, intelectualii – la borviz sau la sifon... Vremea asta de primăvară mi-a dat următoarea idee: astăzi pe la 11, când voi ajunge la birou, îți iau dosarul, ți-l bag la Morți, și n-o să te mai cheme nimeni la concentrare cât vei trăi!”.»

Spre deosebire de Karl din Crăiasa Zăpezii, căruia îi pătrunde în ochi un ciob din Oglinda Strâmbă, scăpată din cer de Diavol, făcându-l să vadă toate lucrurile din lume schimonosite, Dan Ciachir caută instinctiv partea senină a lucrurilor și a istoriei. În fiecare epocă, oricât de întunecată, se găsește în zori câte o ciorbă de burtă la Restaurantul Gării, care să te dreagă.