Editura Evenimentul si Capital

Dan Ciachir și Restaurantul Gării de la capătul întunericului

Dan Ciachir nu polemizează cu istoria
Autor: | | 0 Comentarii | 1025 Vizualizari

Volumele de evocări ale lui Dan Ciachir au o taină a lor, independentă de subiectele abordate de autor: fie că vorbesc de celebrități interbelice, de limuzine cochete sau de locante pitorești, toate sunt impregnate cu un soi de duh al textului, care te înhață și te transportă instantaneu în niște vremuri pe care, în ciuda prejudecăților, le descoperi fermecătoare. Pentru că Dan Ciachir nu polemizează cu istoria, nu o muștruluiește, nu ambiționează să i se bage în față și să vorbească despre sine, ci o restituie așa cum a trăit-o și a primit-o, cu încântare curioasă și cu seninătate îngăduitoare.

Noua sa carte, Drumul cel mai scurt spre tine însuți (apărută, așa cum ne-a obișnuit, la editura ieșeană Timpul), conține, dacă nu mă înșel, o premieră: pentru întâia dată, Dan Ciachir vorbește și despre călătoriile sale în străinătate.

De la mentorul său, Nae Ionescu, își însușise principiul călătoriilor făcute la vreme, „când sufletul și inteligența îți sunt plastice, când poți asimila”. Însă vremurile au făcut ca Dan Ciachir, asemenea marii majorități a românilor, să poată călători foarte puțin înainte de 1989. Și atunci, doar în „lagărul comunist”, o excursie cu părinții pe Coasta Dalmată. Perspectiva unei noi aventuri în străinătate aproape că îl speria:  „Faptul că s-ar putea să călătoresc târziu mă neliniștea mai tare decât ideea necălătoririi.”

Cedează totuși celor câteva ispite ivite după 1989, convins de un aforism al lui Keyserling: „Cel mai scurt drum spre tine însuți este o călătorie în jurul lumii”.

Și bine a făcut. Amintirile au produs câteva pagini minunate, din care nu mă pot împiedica să reproduc acest pasaj, în care vizita la Castelul Miramare este marcată de o evocare a lui Mateiu I. Caragiale, citită cu mulți ani înainte:

«Deși văzusem fotografii ale Castelului Miramare (...), acesta mi-a rămas în minte grație unei însemnări din jurnalul lui Mateiu I. Caragiale, care, în ianuarie 1928, s-a hotărât să-i ceară lui Nicolae Titulescu, pe atunci ministrul afacerilor străine, legația de la Helsinki. Este greu de crezut că un om care trăia ca liber-profesionist, sau mai bine zis ca rentier, lipsit de studii superioare și chiar de renume literar – încă nu publicase Craii de Curtea-Veche – ar fi avut șanse să primească un atare post... Altceva frapează în acest demers: Mateiu I. Caragiale nu a căutat să-l întâlnească pe Titulescu în București, la Palatul Sturza – sediul Ministerului Afacerilor Străine -, ci tocmai pe Riviera italiană, nu departe de Genova, la San Remo, unde înaltul dregător se retrăsese pentru o scurtă convalescență. Nu-i exclus ca sub pretextul solicitării postului de ministrul plenipotențiar la Helsinki, Mateiu I. Caragiale să fi făcut o călătorie în Italia cu asentimentul înstăritei sale soții. În următorii opt ani, cât a mai trăit, nu a mai ieșit din țară. La trei luni după voiajul în Italia, scriitorul îl rezumă în câteva pagini de jurnal redactat în franceză. Din 1979, când textul  a fost publicat atât în original, cât și în traducere, mi-a rămas în minte acest pasaj: „Când însă inginerul Gambara, tovarășul meu de compartiment, m-a chemat pe culoar să-mi arate Miramare, de admirație am uitat totul. Nu îmi închipuiam castelul într-atâta armonie cu frumusețea mării, nici marea așa de frumoasă. De cristal și de moar verde, strălimpede până la fund, cu câteva corăbii de culoarea mandarinei, frumoasă de neuitat”.

Porniți de la Veneția spre casă, am fost uimit și bucuros să citesc pe un indicator: Miramare. Castelul este înconjurat de un parc, având și o mic grădină botanică. Pătrunzând în incinta sa, am înțeles că Mateiu I. Caragiale privise palatul de jos, în vreme ce trenul în care se găsea intra în Triest, pe când noi, de lângă Miramare, aveam o vastă perspectivă asupra Triestului, a Adriaticii și a golfului în care este așezat portul. Era în amurgul târziu al unei zile de iulie. Cu spatele la curtea interioară copleșită de plante și flori, mă bucuram de priveliștea aceea dintr-un foișor strâmt, împlântat ca și castelul în stâncă. S-au apropiat fără teamă două pisici grăsuțe. Pe una am luat-o în brațe; a început imediat să toarcă. Cu un an înainte, la Bruges, seara târziu, mângâiasem un motan pe marginea unuia dintre numeroasele canale care lăsau o sugestie de Veneție nordică.»

„Eu nu cânt printre sarmale!”

Totuși, unicitatea evocărilor lui Dan Ciachir, locul unde el atinge „vârful de șarm”, îl reprezintă mai ales amintirile „autohtone”.

Reproduc mai departe un episod delicios avându-l ca protagonist pe baritonul Nicolae Herlea:

„Nicolae Herlea a fost pentru mine unul dintre marii artiști lirici ai secolului XX. L-am ascultat de atâtea ori în Bărbierul... și în Rigoletto; cât despre canțonete, îl preferam lui Mario Lanza sau Giuseppe di Stefano. De aceea m-a bucurat până la jubilație când a avut o reacție pe măsura valorii sale. Mă aflam, pe 25 ianuarie 1983, la o petrecere în atelierul unui pictor. Ziua următoare era zi de naștere a lui Ceaușescu și devenise obicei ca la masa aniversării sale să se producă tot felul de interpreți de muzică populară și de romanțe. Am aflat atunci de la un dirijor că în ‘repertoriul’ zaiafetului din 26 ianuarie 1983 fusese inclus și Nicolae Herlea. Când i s-a adus la cunoștință lucrul acesta, telefonic, refuzul său a fost lapidar:

- Eu nu cânt printre sarmale!”

Plutonierul major și dosarul dat la „Morți”

Nu îmi pot reprima plăcerea de a vă împărtăși încă un fragment, care îl are de data aceasta în prim-plan pe tatăl lui Dan Ciachir. Este vorba de relatarea unei întâmplări din 1959, când deja începuse a doua perioadă de teroare a regimului Dej, și a cărei tensiune dramatică abia răzbate de sub farmecul pe care autorul reușește să-l descopere chiar și în acele vremuri sinistre:

«În 1959, pe când era lector la Facultatea de Istorie a Universității din București, tatăl meu a primit un ordin de concentrare cu durata de o lună. S-a dus la comisariat, unde a fost introdus în biroul unui plutonier-major ca de 48 de ani, care discuta cu un actor purtând un costum elegant la două rânduri, asortat cu o cravată străină, probabil italiană. Actorul îi explica interlocutorului îmbrăcat în uniformă militară că joacă săptămânal în două piese pe scena Teatrului Național și repetă în alta care va avea premiera în toamnă. „Așa încât vă dați seama că nu pot lipsi din București nici măcar câteva zile, darmite o lună...”

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Cultură

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate