I s-a spus „Cancelara climatului”. Toată cariera ei politică a fost închinată sănătății planetei.

Angela Merkel este cea care, pe când era ministru al Mediului, a negociat Mandatul de la Berlin (1995), pe baza căruia a fost încheiat în 1997 Protocolul de la Kyoto, strămoșul Acordului de la Paris. Merkel este cea care i-a convins pe liderii G7 să promită că vor renunța la combustibilii fosili până la sfârșitul secolului. Și tot Merkel este arhitectul celebrului program Energiewende – tranziția energetică a Germaniei.

Dacă Încălzirea Globală, botezată între timp mai prudent Schimbare Climatică, a devenit una dintre religiile secolului XXI – alături de Multiculturalism, Feminism sau Diversitate – aceasta i se datorează în mod covârșitor Preotesei sale, Angela Merkel.

Dar preotul nu este Dumnezeu, fiind supus slăbiciunilor omenești. Criticii cancelarei își amintesc de câteva episoade jenante care i-au mânjit patrafirul. De pildă, în 2013, Merkel a blocat un acord european care prevedea ca nici un model de mașină produs după 2020 să nu emane mai mult de 95g de CO2 pe kilometru. Gurile rele au spus atunci că ea ar fi fost deocheată de lobby-ul producătorilor germani, ale căror modele Diesel încă se vând cu succes. Potrivit zvonurilor vremii, Angela Merkel a mers până acolo încât a sunat-o pe premiera Irlandei, Enda Kenny, în ajunul summit-ului din 27 iunie, când proiectul trebuia supus la vot, și a amenințat-o că, dacă nu votează împotrivă, țara sa nu va mai beneficia de fonduri europene. Irlanda se afla tocmai într-un punct de criză al datoriei suverane. Omologilor olandez și ungar, Merkel le-a spus că fabricile de mașini din țările lor vor fi închise, dacă nu votează „cum trebuie”. În fine, pe premierul britanic de atunci, David Cameron l-a convins, promițându-i în schimb că va bloca o lege care propunea tăierea drastică a bonusurilor bancherilor, ceea ce ar fi lovit grav interesele instituțiilor din City.

Până la urmă, proiectul ecologist al Bruxelles-ului a fost respins. Evident, cei 700.000 de euro primiți ca donații de partidul lui Merkel din partea principalilor acționari ai BMW nu au nici o legătură cu lupta aprigă a cancelarei.

Dar slăbiciunile preotului nu pun în discuție valabilitatea dogmelor pe care le servește. Valabilitatea se verifică prin aplicarea lor. Așadar, cum a funcționat în practică, în Germania, Energiewende, Biblia Verde?

În 2011, după catastrofa de la Fukushima, guvernul Merkel anunță un program de închidere a tuturor centralelor nucleare până în 2022. Acestea trebuiau înlocuite cu sisteme de energie refolosibilă. Pentru acest program s-a alocat fabuloasa sumă de 36 de miliarde de euro. Ceea ce, firesc, a provocat o buluceală a investitorilor.

Mi-au căzut recent sub ochi mai multe grafice, care ilustrează catastrofa pe care a reprezentat-o dezvoltarea industriei energiei solare. Astfel, dacă din 2011 până în 2015, partea reprezentată de energia solară din totalul producției de energie a crescut de la 3,2% la 6,0%, în 2016 ea a început să scadă (5,9%), un trend care a continuat de atunci.

Evoluția capacității de producție a energiei solare este și mai grăitoare: dacă în 2012, după anunțul închiderii centralelor nucleare, capacitatea de energie solară a crescut cu peste 7500 de megawați, ritmul s-a prăbușit în anii următori, astfel că în 2017 creșterea a fost de numai 600 megawați. Explicația este simplă: statul a aprobat legi care reduc subvențiile la energia refolosibilă, din cauza costului tot mai ridicat al energiei, resimțit de consumatorii finali.

Astfel, față de anul 2007, când subvenția pentru producătorii de energie solară era de 49,2 eurocenți pe kilowat/oră, acum aceasta a ajuns la numai 12,7 eurocenți.

În fine, în ceea ce privește numărul de locuri de muncă din sectorul industriei solare, dacă în 2011 se înregistrau 110.900 de astfel de slujbe în Germania, astăzi ele au ajuns la 31.600, ceea ce înseamnă o prăbușire de circa 70%.

Mai mult, lipsiți de subvenții și confruntați cu concurența importurilor din China, aproape toți producătorii germani de panouri solare au dat faliment.

Într-o situație și mai gravă se află energia eoliană. Potrivit unui articol din Baseler Zeitung, Berlinul a înăsprit condițiile pentru înființarea de câmpuri eoliene, din cauza înmulțirii protestelor față de degradarea peisajului și a riscurilor pentru sănătate pe care le reprezintă turbinele. „Închiderea unui mare număr de turbine eoliene ar putea duce curând la o scădere a producției”, după ani de creștere spectaculoasă, scrie cotidianul elvețian.

În plus, foarte multe din cele 29.000 de turbine eoliene au îmbătrânit, apropiindu-se de 20 de ani și sunt uzate fizic și moral. Subvențiile acordate la instalarea lor vor expira gradual, făcându-le astfel neprofitabile. Până în 2020, circa 5700 de turbine vor rămâne fără subvenții. Cum ritmul de punere în funcțiune a unor turbine noi a scăzut dramatic, acest fapt va reduce partea reprezentată de energia eoliană în producția totală a Germaniei. Lucru care contravine ambițiilor „verzi” ale lui Merkel

Ce se va întâmpla cu turbinele vechi este o altă poveste. Proprietarii speră să le poate vinde în lumea a treia, în Africa, de exemplu. Dacă însă investitorii de aici vor refuza rablele germane, proprietarii parcurilor eoliene vor fi obligați să le dezmembreze și să le recicleze, ceea ce înseamnă costuri uriașe.

Marea problemă o constituie palele turbinelor, construite din materiale compozite și ale căror componente nu pot fi separate. Iar incinerarea lor e foarte dificilă, toxică și necesitând un consum foarte mare de energie. Adică o nouă pată pe patrafirul ecologist al lui Merkel.

Miza industriașilor eolieni rămâne deci exportarea în terțe țări, suficient de sărace și corupte pentru a se încărca cu asemenea rable, pentru a le lăsa apoi să se descurce cum or ști cu acest gunoi. Neîndoios, cancelara își va folosi capacitățile de negociator internațional, pentru a-i convinge pe liderii africani de binefacerile „energiei curate”.

O altă problemă o reprezintă fundațiile de 3000 de tone beton ale turbinelor dezafectate, care potrivit legii germane, trebuie îndepărtate. Cele mai masive fundații ajung și până la 20 de metri adâncime. Baseler Zeitung scrie că deja proprietarii de turbine ocolesc românește legea, îndepărtând doar cei doi metri de beton de deasupra solului și acoperind restul cu pământ.

Majoritatea betonului rămâne astfel îngropat, contribuind evident la sănătatea mediului din Germania.

Colac peste pupăză (nici o aluzie!) toată această brambureală energetică a lui Merkel a făcut ca prețul plătit de germanul de rând pentru gospodăria sa să fie cel mai mare din Europa.

Asemenea Marxismului, din care se trag toate, noile religii ale secolului XXI ambiționează să se ia de piept cu Dumnezeu și își fac un titlu de glorie din sfidarea legile naturii (fie ele sociale, economice, politice etc). Preoții lor sunt orbi, incapabili să vadă dezastrul apropiindu-se. Așa s-a năruit și Comunismul, scandând lozinci până în ultima clipă.