Jurnaliștii reportofon au început să se înmulțească în presă prin 2000, până atunci fiind destul de puțini, subiect al ironiilor și marginalizați în breaslă. Orice domeniu acopereau, ziariștii anilor 90 aveau bine dezvoltate simțurile unui investigator. Acestea aveau să fie aplatizate în regimul Năstase, care și-a dorit și a reușit să obțină o presă servilă, care să nu pună întrebări și să nu ridice probleme. Mai toți jurnaliștii au devenit simple curele de transmisie între administrație și public.
După 2004, a urmat o scurtă revenire a breslei, însă reflexul condiționat al lui Pavlov își arăta efectele: finanțarea de la stat începuse să placă patronilor de presă. Hrana era acum condiționată nu de tăcere, ci de mușcarea adversarului politic. Subiectele ”servite” ziariștilor de către politicieni erau din ce în ce mai des redate publicului ca atare, fără a mai fi verificate și filtrate prin standardele profesiei. Cuțitele investigative ale mașinilor de tocat specifice jurnaliștilor fuseseră tocite. Acum conta doar că aveau ce mânca, hrana servită fiind înghițită pe nemestecate. Așa au apărut ”sursele”.
Astăzi avem site-uri de știri care conțin cu mândire în denumire termenul ”surse”, ca și când asta ar fi o mândrie. În jurnalism, sursa este foarte importantă, dar nu e suficientă. Nicidecum definitorie. Elementar, sursele sunt furnizoare de informații sau ajută la verificarea unor informații. Pentru mulți jurnaliști de astăzi însă profesia înseamnă doar împingerea microfonului cât mai aproape de gura interlocutorului și transmiterea declarațiilor acestuia. Repetă, apoi, în disperare același lucru, 24 de ore din 24 sub pretențioasa denumire de știri. Multe posturi de știri, toate transmițând aceleași declarații. Nimic în plus nu îmbracă o știre de la o oră la alta, pornind de la o sursă. Subiectul nu evoluează.
Sursele s-au transformat în acoperirea ziariștilor pentru a transmite orice, fără a-și mai asuma nici un fel de responsabilitate și nu mă refer aici la sursele din instituțiile de anchetă penală. Acestea ar trebui tratate separat, deși principiul este similar: transmit publicului ceea ce-și doresc anchetatorii să se afle. Jurnalistul specializat în domeniul penal nu mai caută singur subiecte, nu mai investighează pe cont propriu nimic pronind de la un capăt de ață pe care i-l dă sursa, nu mai amplifică subiectul. Se mulțumește să fie reportofonul sursei către public.
Ce se întâmplă zilele acestea în România îmi pare a fi cel mai mare scandal de la Revoluție încoace. Dezvăluirile Elenei Udrea depășesc cu mult cutremurele Megapower sau Țigareta. Sursa este publică, la vedere. Își asumă responsabilitatea celor afirmate în văzul tuturor. Oferă nu capete de ață, ci ghemuri întregi. Cu toate acestea, jurnaliștii cer dovezi. Or, rolul esențial al unei surse nu este să producă și toate dovezile, căci așa, orice investigație ar fi moartă. Jurnaliștii, nu comentatorii, trebuie să joace în acest scandal rolul decisiv. Ei trebuie să găsească dovezile, așa cum și investigatorii judiciari găsesc probe pornind de la o simplă informație. Jurnaliștii pe surse și-au pierdut însă acest simț, lenea blocându-le creierul pentru orice altă întrebare în afara clasicei ”aveți dovezi?”. Uriașul scandal Watergate a pornit de la mult mai puțin, dar jurnaliștii Bob Woodward și Carl Bernstein și-au căutat singuri dovezile. Sursa doar le confirma. Comisia senatorială de anchetă pornind de la subiectul lor nu a fost doar de formă. Jurnaliștii au primit premiul Pulitzer pentru ancheta desfășurată, iar sursa lor s-a autodeconspirat după mai mult de treizeci de ani de la publicarea investigației. În România, după 2004, sunt din ce în ce mai puține șanse ca jurnalismul de investigație nici nu visează la asemenea cote pentru că nici patronii de presă, nici politicienii nu-și doresc jurnaliști de investigație, ci jurnaliști pe surse, care să nu continue investigațiile. Cu atât mai mult, când patronii de presă sunt și oameni politici.
Recomandările noastre
