Furnizor al unei treimi din gazul consumat de Europa, Gazprom vrea să profite de poziție pentru a-și impune proiectele. La fel și Putin.

Ca și prietenul său Vladimir Putin, Alexei Miller, a început anul 2017 în trombă. Șeful colosului energetic rus este conștient că a devenit un patener de neocolit al europenilor. Cel numit „Țarul gazului”, PDG-ul cel mai bine plătit de la Moscova, alternează apelurile la cooperare cu amenințările abia voalate.

Sigur pe sine, Miller a dat publicității cifrele cele mai recente ale exporturilor, prezentat ca dovada cea mai evidentă că Uniunea Europeană nu se poate lipsi de gazul rus, se arată într-o analiză din săptămânalul economic Les Echos.

Într-adevăr, în 2016, Gazprom a vândut cantități record în Europa și Turcia: 180 de miliarde de metri cubi, în creștere cu 12 % față de 2015. Rusia a acoperit o treime din comsumul de gaze naturale ale Europei, un veritabil record.

Iar Miller consideră că acesta nu este decât începutul: până în 2025, Europa va avea nevoie de importuri de 100 de miliarde de metri cubi de gaze în plus pe an, și de 150 de miliarde în plus până în 2035.

Șeful Gazprom are dreptate să mizeze pe faptul că țările europene, în urma scăderii propriilor producții interne, vor fi nevoite să apeleze la creșter de importuri pentru a-și satisface necesitățile de consum.

În condițiile în care jumătate din gazul european se importă în prezent (în 2035, procentul va ajunge la 65), dependența continentului față de gazul din Rusia se va accentua. Cu atât mai mult cu cât aceasta reprezintă sursa cea mai apropiată și mai ieftină.

De aceea, gazprom plănuiește să construiască două noi gazoducte spre Europa, două lovituri gândite de diplomația Kremlinului pentru ca, prin proiecte economice, să acopere reproșurile politice la adresa sa.

Nord Stream 2 este gândit să dubleze capacitățile operaționale spre Germania via Marea Baltică. Țările estice, în frunte cu Polonia, se opun. Și Bruxelles-ul, prin Comisia Europeană, a apreciat că proiectul „nu este prioritar” și este îngrijorat că Baltica ar putea concentra 80% din importurile ruse, în detrimentul legilor concurenței.

Însă, pentru a finanța lucrările și a închide gura criticilor, Gazprom și-a găsit aliați: compania franceză Engie (20% din gazul acesteia vine din Rusia), anglo-olandeza Shell, austriecii de la OMV, nemții de la Uniper (grupul E.On) și Wintershall (grupul BASF).

În paralel, Gazprom se agită pentru a accelera lucrările la gazoductul TurkStream, făcând din Turcia o viitoare țară de tranzit. De când Putin și omologul său turc, Erdogan, se străduiesc să vorbească aceeași limbă în legătură cu Siria, cei doi au repus proiectul TurkStream în fruntea listei de colaborări.

Nu în ultimul rând, această prioritate vrea să demonstreze că cele două țări fac front comun în fața Occidentului, neliniștiti de dimensiunile politice pe care gazoductul le implică.

Și efectele nu au întârziat: italienii de la ENI au anunțat deja că doresc prelungirea conductei până în peninsulă.

Acești doi „clești” ai crabului energetic Gazprom, la nord și la sud, urmăresc să aprovizioneze Europa, ocolind Ucraina, prin care până acum trec 40% din gazele rusești.

Dependentă de gazul rus pentru încălzire și nevoile industriale dar și de banii aduși de conductele ruse care o tranzitează, Ucraina încearcă să termine cu această stare de subordonare economică față de Moscova.

Din cauza unor măsuri tardive de eficientizare energetică a creșterilor masive de prețuri, consumul de gaz s-a părbușit în 2016 cu 30%.

Dar pierderea celui mai mare client al său nu a descumpănit Gazprom: acesta a anunțat că începând cu 2019, nu va mai avea nevoie de Ucraina pentru a aproviziona Europa.

UE este tentată să exploateze această nouă situație: dacă Ucraina nu mai este o țară de tranzit pentru gazul rus, atunci ar dispărea tensiunile dintre Rusia și Uniune.

Însă, la Bruxelles, unii au interesul ca aceste tensiuni să persiste, ca pretext economic pentru măsuri politice, scrie Les Echos.

Alții văd dimpotrivă o șansă de a iniția un nou dialog cu Moscova, inclusiv un acord care să recunoască de facto o interdependență dintre UE și Rusia. Jean-Claude Juncker este partizanul unei astfel de abordări „pragmatice” față de Rusia.

În realitate, scrie revista franceză, Gazprom nu este atât de puternic pe cât pare, semănând mai degrabă cu un colos cu picioare de lut. Asia (China mai ales) este departe de a fi un debușeu suficient pentru a înlocui la nevoie vânzările spre Europa, care reprezintă 80% din exporturi.

Mai mult, gazprom pierde astfel inclusiv părți din piața rusă. Afectat de cererea mică, cauzată de criza economică din Rusia, dar și de apariția unor grupuri concurente (Novatek și Rosneft). Gazprom a încheiat 2016 cu un record pe care îl ascunde cu grijă: în ciuda creșterii exporturilor spre Europa, producția sa totală rămâne scăzută (420 de miliarde de metri cubi, apropiată de cele mai scăzute niveluri din era sovietică.

Conștiente de situație, Gazprom și UE își înmulțesc eforturile de culise pentru a găsi o soluție la conflictul care le otrăvește relația de șase ani încoace: Comisia Europeană a dat în judecată Gazprom pentru abuz de poziție dominantă în opt state din Europa de Est și a impus bariere față de niște prețuri apreciate ca „nejustificate”. Grupul rus ar putea fi obligat să plătească o amendă uriașă.

În coutarea unei piețe fluide și transparente, Bruxelles-ul nu își permite să dea înapoi în fața Gazpromului. Însă un acord amiabil ar fi un prim pas spre acea strategie energetică comună pe care Europa și Rusia vor să o construiască împreună.

Nou apărutul factor Trump ar putea grăbi reorientarea UE spre Moscova, pentru care cu atâta căldură pledează Juncker, spre satisfacția lui Vladimir Putin.