Dădeam de veste, în ediţia de vineri, 9 martie 2018, că sînt la Belgrad. După 17 ani de la prima mea vizită, cea din martie 1999. Vizită e impropriu zis.

Belgradul se afla sub bombardament NATO şi eu ajunsesem în capitala Serbiei ca reporter de război.

În numărul de vineri, 9 martie 2018, am reluat un reportaj de-al meu apărut în Cotidianul din martie 1999, consacrat nopţii în care, ca reporter, am urmărit de pe acoperişul unui hotel din Oraşul vechi bombardarea Belgradului de către avioanele NATO venite de la Aviena din Italia. A fost – nu ştiu dacă am mai spus asta – o experienţă crucială în viaţa mea de jurnalist şi scriitor.

Ca membru al unei generaţii care nu trăise al Doilea Război Mondial, încercam acum starea aceea ciudată, de exaltare provocată de atmosfera unui oraş bombardat (tăcerea dinaintea exploziilor, vuitul avioanelor apropiindu-se, exploziile din depărtare, vîjîitul rachetei de croazieră în căutarea ţintei, de data asta podul Pancevo).

Ca scriitor, încercam solidaritatea inevitabilă, fatală, cu un popor mic, dar al dracului, înfruntînd cea mai mare coaliţie politico-militară din Istoria Omenirii.

Apărînd-și pe drept cuvînt demnitatea de a nu face pe placul noilor Stăpîni ai lumii, așa cum nu făcuse nici pe placul altor Stăpîni: turci, nemți, ruși.

A doua zi am umblat prin Belgradul lovit de război, am fost la locul unde fusese ambasada Chinei, distrusă de rachetele NATO, i-am luat un interviu ministrului de Externe al Serbiei de atunci.

Într-un cuvînt, călătorisem în urmă cu 17 ani într-un Belgrad aflat în plin război.

Vineri şi sîmbătă, la 17 ani de la acel martie al Belgradului asediat de NATO, am călătorit din nou prin Capitala Serbiei.

Fiind vorba de un Belgrad pe timp de pace, pot spune că acum am vizitat Belgradul.

N-a fost o călătorie turistică. A fost o călătorie tot în interes profesional ca şi acum 17 ani. O călătorie stînd sub semnl esenţei mele de Gică Contra. Atunci am fost la Belgrad ca să iau un interviu ministrului de Externe al Serbiei, un interviu menit să supere

Autorităţile de la Bucureşti, care făcuseră din România sluga NATO în agresiunea faţă de un stat independent, vecin şi prieten.

Acum, tot în ipostaza de Gică Contra i-am luat un amplu interviu TV lui Sebastian Ghiţă, un interviu pe care sînt sigur – multe autorităţi din România nu-l văd cu ochi buni.

Despre acest interviu oferă amănunte în Evenimentul zilei Dan Andronic, directorul ziarului, care a fost producătorul interviului luat de mine.

Promiteam în numărul de vineri 9 martie 2018, un reportaj din Belgradul lui 2018, Belgradul vremurilor de pace.

Interviul n-a fost o treabă ușoară.

Lungimii în timp a luării interviului i s-au adăugat recitirea întrebărilor (scrise din țară) și mai ales a peste 100 de pagini de documentare despre Sebastian Ghiță și despre dezvăluirile lui.

Mi-a rămas puţin timp pentru vizitarea oraşului propriu-zis.

Puţinătatea impresiilor în scris – sînt sigur – va fi contracarată de fotografiile pe care le-am făcut, postate în această ediţie.

Cea mai puternică impresie – una de neuitat – pe care ţi-o dă Belgradul vremurilor de pace e cea de Oraş care respiră din toţi plămînii sai municipali, întrucît are aer.

Îşi spun cuvîntul, mai întîi, cele două ape uriaşe – Sava şi Dunărea – care străbat Belgradul. Numai cine a locuit într-un oraş aşezat pe o apă însemnată ştie ce înseamnă curgerea lată dădătoare de prospeţime, între cheiuri de pe care poţi privi eterna trecere a armiei de valuri, curgerea lată pe care trec în sus şi-n jos ambarcaţiuni.

Belgradul respiră nu numai prin cele două mari ape care-l străbat.

Belgradul respiră şi prin parcurile imense, tăiate de alei însemnate, mari pete de verdeaţă.

Belgradul respiră şi prin spaţiile ample pe care le-am întîlnit şi la Moscova. Bulevarde cu lăţimi de autostrăzi, distanţe considerabile între blocuri.

Strada principală a Oraşului vechi se numeşte Knez Mihailova.

E o stradă pietonală, mărginită de magazine, buticuri, terase, restaurante.

Aici în Orașul vechi am stat la o terasă în seara venirii mele la Belgrad în urmă cu 17 ani, surprins de atmosfera de viață normală dintre bombardamente, pe care căpățînoșii sârbi se străduiau s-o ducă în semn de sfidare față de Agresorul NATO.

Acum, aici, în Oraşul vechi am fost surprins de cîte librării are Belgradul.

Văzînd vineri seara spectacolul fascinant al străzii pietonale, din care pornesc străduţe tot pietonale, transformate în terase, m-am întrebat – a nu ştiu cîta oară – de ce n-are Bucureştiul o stradă pietonală, un Corso pe care să se plimbe în sus şi-n jos cetăţenii şi care, la o adică, să ia loc la o masă de la o terasă?

Pentru scurta mea vizită am cumpărat, din vecinătatea Porţii Stambol Le Guide Touristique, Belgrade, din seria Top Travel Guide. Mi-au sărit în ochi referirile la Războiul NATO-Serbia:

„Din nenorocire, Belgradul este singura capitală europeană care a intrat în noul mileniul sub o ploaie de bombe şi rachete.”

„De o parte şi de alta a străzi Kneza Milosa se găsesc clădirile fostului Stat Major şi a Ministerului Apărării, păstrate după bombardamentele din 1999 ca cele mai impresionante din oraş.”

„Un pic mai departe de hotelul Iugoslavia, pe dreapta, se poate vedea clădirea fostei ambasade chineze, lovită de asemenea de NATO.”

În prezent se lucrează la o nouă clădire.

O placă memorială, prefaţată de flori, păstrează memoria evenimentelor.

„Centrul comercial şi de afaceri USCE (…): În timpul bombardamentelor NATO, clădirea a fost afectată, dar ea a fost renovată.”

Au trecut din 1999 17 ani.

Rănile edificiilor s-au vindecat. Rănile din sufletul sîrbesc nu s-au vindecat însă.

Şi nu e vorba de rănile unei agresiuni pur şi simplu.

E vorba de rănile unei agresiuni în bombe şi rachete dublată de o agresiune mediatică sălbatică.

O agresiune menită a face din sîrbi, poporul cel mai liber, cel mai luminat dintre popoarele Lagărului comunist, poporul care-l înfruntase nu numai pe Hitler, dar şi pe Stalin, un adunătură de sălbatici, de troglodiți, care voia să belească mielușelul kosovar.

De pe înălțimea Stambol, am văzut Podurile Belgradului şi mi-am amintit cu cîtă emoţie aşteptau belgrădenii, în urmă cu 17 ani, să vadă dacă Podul Pancevo, singurul rămas în picioare, avea să fie sau nu lovit de aviaţia NATO.

Ce-avea NATO cu podurile?

Voia să le distrugă pentru că ele dau nu numai unitatea administrativă, dar şi unitate sufletească a Belgradului.

Şi mi-am amintit o discuţie avută cu cineva – un tip pragmatic – despre încăpăţînarea asta, a sîrbilor, de a înfrunta Armata Germaniei fasciste, Armata Roşie a lui Stalin, Armata NATO.

Şi la ce le-a folosit demnitatea de a nu pupa papucul noilor Turci ai Lumii?

Uite, noi am mers tot timpu pîş-pîş şi aşa am supravieţuit.

Da, am mers pîş-pîş, am pupat şi pupăm Papucul Stăpînului de o clipă al Lumii.

Trăim noi mai bine ca sîrbii?

Fireşte că nu.

Trăim la fel ca ei.

Cu singura deosebire că noi pe deasupra sîntem şi Fata lor de pe Șoseaua de centură.

 

Articol preluat de pe CristoiuBlog.ro