Miron Cristea este patriarhul român care a avut o influență decisivă în realizarea Marii Unirii. Ulterior, a fost numit prim-ministru pe timpul lui Carol al II-lea.

Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 18 iulie 1868, la  Topliţa, judeţul Harghita, părinţii săi fiind ţărani simpli, pe nume George şi Domniţa Cristea.

A fost urmat cursurile de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde obţine doctoratul cu o teză despre „Viaţa şi opera lui Eminescu”, în anul 1895. În aceeaşi perioadă a publicat articole virulente la adresa şovinismului maghiar, apărând drepturile românilor, o atitudine manifestată dealtfel şi în cadrul Societăţii studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta.

Este angajat, imediat, ca secretar la Arhiepiscopia Sibiului, între anii 1898-1900, este redactor la „Telegraful Român”, la 30 ianuarie 1900 este hirotonit diacon, iar la 8 septembrie 1901 devine arhidiacon.

În anul 1902 devine asesor la Arhiepiscopia Sibiului, în acelaşi an fiind călugărit la mănăstirea Hodoş Bodrog, sub numele de Miron.

La 13 aprilie 1903 devine ieromonarh, în anul 1905 este ales preşedinte al „despărţământului” Sibiu al Astrei iar la 1 iunie 1908 este ridicat la rangul de protosinghel.

La 3 decembrie 1909 este ales episcop al Caransebeşului, fiind înscăunat la 8 mai 1910. Din această poziţie, Miron Criostea a susţinut puternic învăţământul confesional românesc din Banat, opunându-se încercărilor guvernului de la Budapesta de a le desfiinţa.

De asemenea, rolul său în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918 este absolut remracabil, fiind unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.

De asemenea, rolul său în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918 este absolut remracabil, fiind unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.

Începând cu data de 8 noiembrie 1918, Miron Cristea, în calitatea de Episcop de Caransebeş, a hotărât să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Frantz Joseph, preoții urmând a se ruga „pentru înalta noastră ocârmuire națională” și „pentru Marele Sfat al națiunii române”.

A participat, apoi, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, aflându-se în fruntea delegaţiei românilor bănăţeni – în faţa cărora a înălțat o rugăciune, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față „, aşa cum se afirma în presa vremii.

După citirea proclamației de Unire de la Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a ținut o înflăcărată cuvântare „Măritei Nații Române”, în care a afirmat: „idealul fiecărui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea alte dorințe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vom putea răzbi… Oricât de tare ar fi zidul Carpaților, care, până acum, ne-a despărțit de frații noștri… ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și n-avem lipsă să retezăm Carpații , căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului…”.

A fost apoi şi membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti, în 14 decembrie 1918, alături de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, ei fiind prezenţi la istoricul moment de înmânare către regele Ferdinand a Actului Unirii.

În perioada interbelică a jucat un rol important în politica din ţara noastră, fiind, mai întâi, membru al Regenţei – alături de Principele Nicolae şi de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan – , pe perioada minoratului lui Mihai I (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930), apoi fiind numit prim ministru – fiind singurul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române care a îndeplinit această funcţie – , începând cu 10 februarie 1938, pe perioada dictaturii carliste, conform rador.ro.

La 11 februarie a avut loc ceremonia de învestire a noului guvern de uniune națională, condus de ÎPS Patriarhul Miron Cristea, iar dintre foștii președinți ai Consiliului de Miniștri aflați în viață, șase făceau parte din noul guvern: Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu şi G. G. Mironescu.