Editura Evenimentul si Capital

Un argument de a fi mîndru pentru că am făcut facultatea la Cluj și nu la București, printre mitici. România lui Cristoiu

Autor: | | 14 Comentarii | 7629 Vizualizari

Din presă – ca să folosesc şi eu clişeul prin care se scuză scurgerile de informaţii - se va fi aflat că vineri, 27, şi sîmbătă, 28 octombrie 2017, am fost la Cluj. Dacă nu mă înşeală memoria tot mai obosită după 50 de ani de presă zilnică, n-am mai fost la Cluj dinainte de 1989.

Am plecat la Bucureşti, din postul de asistent universitar, în 1972, ca să-mi asum, pentru totdeauna, inutilul destin de jurnalist, şi-am revenit din cînd în cînd, în documentare, ca ziarist la Viața studențească, în oraşul poreclit de crainicii sportivi, „de pe malurile Someşului”.

De Cluj mă leagă nu numai studenția și perioada de asistent universitar, dar și debutul în gazetărie. Student fiind, la Filosofie, am lucrat ca redactor mai întîi și ca redactor șef mai apoi, la postul de radio al Complexului studențesc, și ca redactor mai întîi și ca redactor șef mai apoi la subredacția Vieții studențești din Cluj, cea mai puternică dintre toate subredacțiile din centrele universitare ale țării. Ca asistent universitar, am fost redactor șef adjunct la Echinox, legendara revistă studențească de cultură, numit nu de Autorități, ci de colegiul de redacție, în frunte cu Ion Pop și Eugen Uricaru. Prilejul de a revedea oraşul mi-a fost dat de manifestarea Premiile de excelenţă Media pe 2017, organizată an de an de agenţia de publicitate Amprenta.

Anul acesta, organizatorii s-au gîndit la extinderea premiilor dincolo de hotarele Clujului, pînă la Bucureşti.

Aşa se face că, în premieră, pe 27 octombrie 2017, pe Scena Operei Naţionale Române, s-au acordat şi două premii la nivel naţional. Unul din partea Realitatea tv, acordat postmortem actriţei Olga Tudorache, şi unul din partea Evenimentului zilei, acordat subsemnatului, pentru întreaga activitate jurnalistică.

Socotind că eu sunt fondatorul publicației, am acceptat premiul, după cum a zis și pe scenă, la înmînarea trofeului de către Dan Andronic, încercat de duioșia unui bunic care primește din partea nepoților un cadou simbolic de Crăciun, care n-are valoarea bănească nici măcar a unei agrafe, dar care prețuiește enorm în plan sufletesc.

Nefiind preşedinte sau premier, n-am ajuns pînă acolo cu privilegiul încît un premiu să fie luat, la o manifestare publică, în numele meu, de un consilier. Prin urmare, deşi odată cu vîrsta, timpul devenind tot mai preţios, ies tot mai greu din bibliotecă, am acceptat invitaţia lui Dan Andronic de a-l însoţi la Cluj. A mers cu noi și Monica Andronic, nu în calitate de soție a lui Dan Andronic, ci în calitate de director coproprietar al galeriei de artă „Galeria Romană” (după Piața Romană, nu după Roma Antică) din București, pentru a vedea Muzeul de Artă din Cluj.

Deși cei doi sînt căsătoriți din 2008, de nouă ani, abia acum am cunoscut-o pe soția celui care conduce Evenimentul zilei, unul dintre cei mai înzestrați absolvenți ai Școlii de presă Cristoiu. Pe parcursul deplasării la Cluj, am aflat de o întîmplare care spune multe despre felul meu ciufut de a fi. Anul acesta, întruna din zile, la întoarcerea de la Sinaia, am oprit să iau motorină de la benzinăria de la Comarnic. La casă, în timp ce zîmbeam angajatei în stilul candidaților la președinția Americii (cu toți dinții, să se vadă că sînt cu Poporul), din stînga, o tînără drăguță, elegantă, m-a abordat cu întrebarea Ce mai faceți, maestre? Oricît ar părea de ciudat, am groază de dialogurile de complezență, cele care fac fericirea adevăraților politicieni, gata să vadă un vot în orice ins întîlnit în cale. Astfel că, la întrebarea aia neașteptată, am mormăit un Bine, și în chip nepoliticos am șters-o de acolo.

Abia acum, în călătoria la Cluj, am aflat că tînăra care mă abordase nu era nimeni alta decît Monica Andronic, soția lui Dan Andronic. De ce nu mi-a zis atunci? Păi, la reacția mea de necioplit, ce altceva putea face Monica Andronic decît să rămînă descumpănită? Am istorisit această întîmplare nu numai pentru pitorescul ei, dar și pentru că ea dă seamă de felul meu de a fi. N-am neamuri, n-am prieteni, am doar cunoscuți sau cel mult oameni cu care lucrez la un moment dat.

Oricît ar părea de ciudat, cel mai greu moment pentru mine a fost urcarea pe scena Operei Naţionale Române din Cluj pentru a primi diploma de la Dan Andronic şi a ţine un mic discurs.

Vineri seara, înainte de deschiderea manifestării, m-am interesat în dreapta şi-n stînga cine vor fi cei din sală. Altfel spus, am vrut să văd ce fel de postură să-mi asum în discursul de după primirea premiului, constînd într-o diplomă şi într- un simbol, în nici un caz în bani. Asta deoarece una era ca sala să fie populată de spectatori calzi, amabili cu cei cărora le cerșeau de pe scenă aplauzele, și alta era să fie plină de spectatori reci, greu de cucerit.

Mi-a venit rîndul al treilea sau al patrulea ca să urc pe scenă. Atent la reacţiile spectatorilor, îmi spuneam tot mai neliniştit: Dumnezeule, e o sală rece! Rar am mai întîlnit o sală atît de rece! O sală care nu tresărea la nici una dintre vorbele zise de pe scenă. Ce mai încolo și încoace, eram printre ardeleni, vorba lui Mihai Beniuc, dar spre deosebire de poet, nu mă simțeam deloc acasă în așteptarea confruntării cu sala. M-am decis să ţin o cuvîntare scurtă, uşor formală, ca într-un gest de îndeplinire a unei proceduri stînjenitoare.

Spre uluirea mea, cu mine cel puţin, sala n-a fost deloc rece. Primele aplauze, constituite în acel moment unic, pentru orator, cînd simte cu întreaga fiinţă legătura nevăzută dintre el şi sală, moment în care mi-am dat seama din istorie, dă Liderului beatitudinile din care se ivesc şi cresc tentaţiile de a fi Eu, Supremul, m-a făcut să renunţ la formalism şi să vorbesc din inimă.

Loading...
Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate