Anne Frank. Aşa cum nu au mai văzut-o românii

Anne Frank. Aşa cum nu au mai văzut-o românii

Versiunea definitivă a "Jurnalului Annei Frank" apare pentru prima oară în româneşte, la editura Humanitas, tradusă de Gheorghe Nicolaescu după originalul neerlandez.

Editura Humanitas pregăteşte în cursul acestei săptămâni o lansare de excepţie. Joi, 17 noiembrie, ora 17, la Godot Cafe Teatru (strada Blănari nr 14), Caroline Seebregts, şefa Departamentului Cultură şi Presă al Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos, Gheorghe Nicolaescu, traducătorul cărţii, conferenţiar dr. la Universitatea din Bucureşti, Lidia Bodea, directorul editurii Humanitas, jurnalistul Cristian Tudor Popescu şi adolescentele Mara Jansen şi Ioana Lipcinski (care vor citi fragmente din "Jurnalul Annei Frank" în română şi în neerlandeză) vor lansa noul volum.

O scurtă biografie

După cum se precizează în biografia ei, Anne Frank s-a născut în 12 iunie 1929 la Frankfurt pe Main, ca fiică a lui Edith şi Otto Frank. Familia ei, de origine evreiască, mai avea o fată, Margot, născută în 1926. După venirea la putere a lui Hitler şi instaurarea persecuţiilor antisemite, Otto Frank decide să emigreze împreună cu familia în Ţările de Jos, la Amsterdam.

Ne puteți urmări și pe Google News

Când primeşte o citaţie de la SS, Otto Frank hotărăşte că a venit momentul să se ascundă: în 6 iulie 1942, familia Frank se instalează în Anexa secretă. Anne scrie în cei doi ani de clandestinitate mici povestiri şi, mai ales, consemnează tot ce i se întâmplă într- un jurnal - care începe în 12 iunie 1942, ziua când împlinise 13 ani, şi se sfârşeşte la 1 august 1944, deci după debarcarea Aliaţilor în Normandia, într-un moment când victoria asupra Germaniei părea iminentă. La un moment dat, în primăvara lui 1944, îl ascultă la radio pe ministrul educaţiei din guvernul neerlandez aflat în exil la Londra, care spune că după război vor trebui adunate şi publicate toate mărturiile scrise ale suferinţelor locuitorilor ţării ocupate de germani, de pildă jurnalele intime; ca urmare, Anne îşi reface, completându-l, jurnalul deja scris (viitoarea "versiune b"), dar continuă să-şi ţină jurnalul iniţial ("versiunea a").

În 4 august 1944, clandestinii din Anexă împreună cu doi dintre protectori sunt arestaţi de serviciul de informaţii şi spionaj al SS, probabil în urma unui denunţ. Jurnalul Annei scapă de confiscare; va fi luat şi pus la loc sigur de Miep Gies, secretara lui Otto Frank şi unul dintre protectori, care, printr-un miracol, nu a fost arestată. Când avea să afle că, fără dubiu, Anne a murit, ea îi va încredinţa tatălui ei jurnalul.

Ultimul tren

Cei opt locatari ai Anexei sunt deportaţi în lagărul Westerbork de pe teritoriul Ţărilor de Jos, după care sunt urcaţi în ultimul tren care a plecat de aici spre Auschwitz, unde ajung în 5 septembrie 1944. Cu excepţia lui Otto Frank, toţi vor muri. Tatăl lor, rămas la Auschwitz, a fost eliberat de trupele sovietice la sfârşitul lui ianuarie 1945. Reîntors la Amsterdam, a publicat prima variantă a "Jurnalului Annei Frank" în 1947. 1945 este anul în care Anne şi sora ei se sting de tifos la Bergen - Belsen. Nu se ştie dacă au murit în februarie sau martie

FRAGMENT DIN "JURNALUL ANNEI FRANK"

Începutul unei existenţe rupte de lume. Al vieţii în Anexă

"DUMINICĂ, 5 IULIE 1942 Dragă Kitty, Vineri, la Teatrul Evreiesc, serbarea de sfârşit de an şcolar a ieşit bine, notele mele nu sunt deloc rele. N-am decât un nesatisfăcător, un cinci la algebră, în rest doar şapte, doi de opt şi doi de şase. Acasă, ai mei au fost mulţumiţi, dar în privinţa notelor părinţii mei sunt cu totul altfel decât alţi părinţi. Nu le pasă niciodată dacă iau note bune sau proaste, pe ei nu-i interesează decât să fiu sănătoasă, să nu devin prea obraznică şi să mă distrez. Dacă astea trei lucruri sunt în ordine, restul vine de la sine.

Eu sunt pe dos, mie nu-mi place să iau note proaste. Am fost acceptată condiţionat la liceu, pentru că de fapt ar fi trebuit să mai fac şi clasa a şaptea la şcoala Montessori, dar atunci când toţi copiii evrei au trebuit să meargă la şcoli evreieşti domnul Elte ne-a primit condiţionat, după pertractări, pe mine şi pe Lies Goslar. Lies a trecut şi ea în clasa următoare, însă după o reexaminare grea la geometrie.

Sărmana Lies! Acasă nu poate niciodată să înveţe ca lumea; la ea în cameră se joacă toată ziua surioara ei, un bebeluş răsfăţat, de aproape doi ani. Atunci când lui Gabi nu i se face pe plac, începe să ţipe, iar dacă Lies nu se ocupă de ea, atunci începe să ţipe doamna Goslar. În condiţiile astea, este imposibil ca Lies să înveţe cum trebuie, şi nici numeroasele meditaţii pe care le ia încontinuu n-o ajută prea mult. Ce mai menaj şi la familia Goslar! Părinţii doamnei Goslar locuiesc la scara următoare, dar mănâncă la fiica lor. Apoi mai sunt acolo o servitoare, bebeluşul, domnul Goslar, întotdeauna distrat şi absent, şi doamna, mereu nervoasă şi iritată, acum din nou însărcinată. În harababura asta, Lisa, cu cele două mâini stângi ale ei, este ca şi pierdută.

Sora mea Margot a primit şi ea notele, excelente, ca de obicei. Dacă în şcoala noastră ar exista «cum laude», sunt convinsă că ea aşa ar fi trecut în clasa următoare.

În ultima vreme, tata stă mult acasă, la birou n-are de ce să se mai ducă; trebuie să fie foarte neplăcut să te simţi aşa de inutil. Domnul Kleiman a preluat Opekta, iar domnul Kugler Gies & Co., firma de condimente- surogat, care a fost înfiinţată abia în 1941.

Acum câteva zile, când ne făceam plimbarea în jurul pieţei, tata a adus vorba de intrarea în clandestinitate şi a spus că ne va fi foarte greu să trăim complet rupţi de lume. L-am întrebat de ce ne vorbeşte de pe-acum despre asta.

«Ştii, Anne, mi-a răspuns, că de mai bine de un an ducem haine, alimente, mobilă la alţi oameni. Nu vrem ca bunurile noastre să cadă în mâna nemţilor şi vrem încă şi mai puţin ca noi înşine să fim prinşi. De aceea vom pleca de bunăvoie şi nu vom aştepta până vor veni ei să ne ridice.»

«Dar când se va întâmpla asta, tată?» Gravitatea din vocea tatei mă înfricoşase.

«Nu te nelinişti, o s-aranjăm noi totul, tu bucură-te de viaţa ta fără griji cât timp se mai poate.»

Asta a fost tot. O, fie ca aceste vorbe sumbre să se împlinească cât mai târziu.

Tocmai sună soneria, vine Hello, mă opresc. A ta, Anne"