Dacă, reflexiv, mă sincronizez cu patologia festivităţii. Dacă mă încadrez în paradigma suferinţei sau nu.

Dincolo de percepţia absenţei, însă mi se întâmplă un lucru straniu. Mi se pare că, în loc de amintiri ale unor momente trecute, cum se face, de regulă, eu preiau din partea răposatului, cumva o comunicare complexă, un statement codat. Mi se pune în braţe o sumă de nostalgii viitoare. Un mănunchi de regrete ce-mi vin ca un mesaj din partea celui plecat. „Uite – zic eu privind sicriul sau, dacă nu sunt de faţă, fotografia celui dispărut – el nu mai poate fi prezent la bucuria sau la tristeţea zilei de azi”. Nici n-o va simţi.

Domnul Augustin Buzura n-o să mai prindă arşiţa zilei de azi, de 34 de grade. N-o să-l mai topească zăduful de amiază al zilei de marţi, 11 iulie 2017. Dar – lucru bun pentru istoria literaturii – nici cărţile sale nu se vor topi vreodată. Oricâtă vipie s-ar lăsa peste noi.

Deoarece, vorba cuiva – am dat şpagă, înainte de ’89 pentru cărţile lui – îmi aduc aminte că, în 1984 (hmmm, taman 1984!), făceam o curte sălbatic de asiduă librăresei mele, tânără, delicioasă, binevoitoare şi prietenoasă, ca să-mi oprească pe sub tejghea „Refugiile”. Abia am apucat să iau cartea – pe sub câteva manuale – că, şoptit, femeia, înspăimântată, mi-a spus: „Vă rog să nu mai veniţi, pentru că mă urmăreşte bărbatu-meu!”. Era ofiţer…

Am visat dintotdeauna să-l întâlnesc pe domnul Buzura. L-am întâlnit (după ’89). Am şuetat. Am schimbat amabilităţi şi adevăruri. Drumurile ni s-au intersectat. Vorbea puţin şi poticnit. Era un „refugiat” în exprimare. Dar un strălucitor estet al coborârii în suflet. Şi nu uit surâsul lui ca o mângâiere. Destinul însă mi-a înşfăcat, azi, zâmbetul domnului Buzura.

Au trecut 47 de ani de la romanul său, „Absenţii”. Astăzi, el însuşi e un absent. Absent, dar nu dispărut!