Opinii EVZ
Zvâcnirile ultimei săptămâni de campanie. Afacerea „Megapower” a lui Ponta și „Adopțiile” lui Iohannis
Sfârșitul campaniei electorale, ediția 2014, a adus în primplan și două teme care au făcut vâlvă în publicațiile anilor 90: Afacerea Megapower și Adopțiile. Pe baricada presei post-decembriste am rămas puțini dintre jurnaliștii de investigație care ne-am documentat și am scris despre aceste subiecte. Sunt una dintre ei și cred că memoria unui ziarist poate contribui la închegarea adevărului despre ceea ce se întâmpla în perioada respectivă, tot atât de marcată politic ca și în ziua de azi. „Afacerea Megapower” e mult mai amplă decât rechizitoriul întocmit de procurorul Victor Ponta în anul 2000. Începută în anul 1991, operațiunea comercială cu ramificații în America, a beneficiat de un imens suport politic al oamenilor din partidul lui Ion Iliescu și a sfârșit în penal ca urmare a unui război dintre serviciile secrete, așa cum erau ele în acea perioadă, remorci ale partidului de la putere.
Ceea ce a instrumentat Victor Ponta ca procuror e doar o parte a Dosarului Megapower. E partea de constituire a afacerii, cu persoanele implicate și răspunzătoare direct de banii care au plecat din țară prin intermediul BRCE, devenită Bancorex. De ce a simțit nevoia Ioan Mircea Pașcu, fost ministru PSD al Armatei, să repună pe tapet acest dosar, într- un interviu acordat RFI în 15 octombrie, e dificil de explicat, fiindcă declarația lui se sparge în capul lui Victor Ponta, candidatul PSD la președinție. Se intenționează „legarea numelui Ponta de un mega-scandal cu Megapower de prin anii 90, în care să i se impută domnului Ponta că a făcut scăpați câțiva ofițeri acoperiți ai SIE, care ulterior s-au devoalat singuri. E de așteptat să apară al doilea capitol al acestei încercări disperate a domnului Băsescu de a împiedica alegerea domnului Ponta ca președinte”, a spus Pașcu. Plecând de la această remarcă, Robert Turcescu publică pe pagina lui de facebook rechizitoriul întocmit de Victor Ponta în anul 2000, susținând că acesta are 15 pagini din care lipsește pagina 9. Suspect, consideră, pe bună dreptate, Robert Turcescu cere Parchetului General publicarea întregului act de acuzare. Mie nu mi s-a părut suspect, fiindcă, lucrând cu parchetele de ani de zile, știu ce poate conduce la astfel de situații. Apoi, în arhiva EVZ acest rechizitoriu exista și era complet. Veți citi în pagina următoare ce a scris colegul meu, Ionel Stoica. Nimic despre ofițerii acoperiți, despre care vorbește Ioan Mircea Pașcu, în actul de acuzare al lui Ponta. Ei au existat, într-adevăr, în afacerea Megapower, dar nu în bucata de anchetă de care s-a ocupat actualul președinte al PSD. Informațiile pe care le-am obținut noi, jurnaliștii anilor 1993-1999, pe surse, îi nominalizau ca ofițeri acoperiți pe Răzvan Temeșan și Grigore Maimuț, judecați și condamnați în alte dosare ale Bancorex, dar care au avut o implicare în „Afacerea Megapower - partea a doua”. L-am face mult prea mare anchetator pe Victor Ponta, spunând că el a acoperit „acoperiții”. O făcuse altcineva înaintea lui, când Răzvan Temeșan a fost arestat (1997), iar dosarul se spărsese în bucăți. În anul 2000, când PSD venise la putere, niciun procuror nu putea să-i tragă în rechizitoriu pe liderii partidului. Cu atât mai puțin procurorul Ponta care avea 26 de ani! În esență, ancheta Megapower a avut ca obiect fraudarea avutului public cu 11 milioane de dolari. Afacerea a fost pusă la cale în anii 1990 și 1991, la nivelul Guvernului României, condus de Petre Roman. Sub pretextul asocierii întreprinderii IIRUC cu o firmă din Statele Unite în vederea realizării de echipamente de telecomunicații și tehnică de calcul, Guvernul a aprobat finanțarea afacerii cu aportul Băncii de Comerț Exterior, condusă de Marcel Ivan, bancă devenită ulterior Bancorex sub președinția lui Răzvan Temeșan. Condițiile au fost evident păgubitoare pentru statul român, au susținut procurorii care au desfășurat primele investigații după anul 1996, când la putere era regimul Constantinescu. Îmi amintesc că Valerian Stan, uns șef al Corpului de Control al Guvernului CDR, a susținut mereu că cele două Hotărâri de Guvern emise pentru a „reglementa” afacerea Megapower - HG nr. 1203/1990 și HG nr. 365/1991 - nu au fost publicate în Monitorul Oficial. Afacerea IIRUCMegapower fusese o inițiativă a lui Eugen Dijmărescu, ministrul Economiei și Finanțelor din cabinetul Petre Roman, dar susținută prin semnături și de ceilalți miniștri: ministrul Finanțelor Theodor Stolojan, ministrul Justiției Victor Babiuc, Victor Stănculescu, ministrul Industriilor, și premierul Roman. Banca a trimis peste Ocean peste 11 milioane de dolari din care statul român se pare că nu a mai recuperat nimic.
Scandalul a izbucnit în România după ce Tribunalul de Falimente din San Jose, California, a pus sub urmărire penală firma Megapower (condusă de un anume Cristian Lazarovici) și pe asociați ei americani și români, pentru daune interese. Firma, deja falimentară, a fost cumpărată de Bancorex, iar „ai noștri” au încercat să spele obrazul și să ascundă urmele. Afirma tot Valerian Stan: „Fraudele uriașe din sistemul bancar, inclusiv de la Bancorex, au fost făcute de către și în beneficiul celor care au preluat puterea după decembrie 1989, prin implicarea omniprezentă a ofițerilor Securității.”
Pentru prima parte a afacerii Megapower a fost trimis în judecată directorul IIRUC, Cornel Moldovan, ca fiind cel care nu a păzit banii și investiția statului român în America. În 2003, l-a făcut scăpat Ion Iliescu.
Afacerea MEGAPOWER II
Cel de-al doilea act al scandalului declanșat în anii 1993-1994, legat de afacerea româno-americană Megapower, a debutat în 1998 cu descoperirea în Portul Constanța a unui container plin cu documente trimise de peste Ocean cu vaporul. Cel care le expediase era un fost membru în Consiliul de Administrație al Bancorex, Grigore Maimuț, trimis în SUA ca să recupereze ce mai rămasese din firma Megapower. Cu condamnări s-au ales doar bancherii: Răzvan Temeșan, Grigore Maimuț, Ana Capetti, Mirela Faco.
Misterul adopțiilor lui Iohannis
Trebuie spus adevărul și despre adopțiile de la începutul anilor 90, pentru că a devenit o temă de campanie, iar Klaus Iohannis e principalul atacat. Noi, reporterii acelor ani, știm că tribunalele din toată țara erau invadate de către străini și avocați români care îi ajutau să înfieze copii fie din familii sărace, fie din orfelinate. Jurnaliștii străini soseau cu sutele în România și transmiteau publicului din țara lor reportaje, scrise sau filmate, despre copiii români care aproape că mor în instituțiile statului. Străinii s-au repezit să adopte, iar legea românească era extrem de permisivă. Niciun avocat sau translator sau altă verigă din acest lanț al adopției nu a comis ceva ilegal. Am vorbit cu mulți dintre ei, am scris multe reportaje despre aceste „vânzări de copii” cu acordul statului. Invocam mereu o vină morală, atâta vreme cât în aceste adopții se plăteau bani buni pentru acele vremuri, dar și un insuficient control al autorităților. Cei implicați, însă, priveau sumele obținute ca plată pentru serviciile prestate. Judecătorii erau cei care consfințeau adopțiile, în baza rapoartelor Asistenței Sociale. Să-i arunci lui Klaus Iohannis acum în spate o „crimă” pe care nu a comis-o, e prea mult. Cu suma obținută făcând pe translatorul nu a putut să-și cumpere nici măcar o casă în anii aceia.
E neverosimilă teoria că mulți copii adoptați din România au fost luați pentru transplant de organe. Am văzut cu toții, mai ales în ultimii ani, reportaje cu tineri străini, adoptați în anii 90, care au venit în România ca să-și caute părinții. Înclin să cred că e vorba de o legendă urbană, deoarece copiii români adoptați intrau în SUA, Canada, Italia sau Spania cu acte legale, iar acolo asistenții sociali urmăresc ani de zile aceste cazuri. Apoi, un transplant se poate face doar într-o clinică specializată. Dar… e campanie electorală!
Recomandările noastre
