Unul dintre puţinii scriitori români care supravieţuiesc din scris, Filip Florian, vine cu o istorie fascinantă din vremea lui Carol I, în "Zilele Regelui".
Al treilea volum al unuia dintre cei mai traduşi scriitori contemporani şi unul dintre puţinii care trăiesc „fericirea nesfârşită de a nu avea slujbă, program şi şefi”, Filip Florian (40 de ani), a fost lansat săptămâna aceasta de Polirom.
Cartea „Zilele Regelui” - despre care criticul Carmen Muşat anticipa că ar putea fi evenimentul editorial al anului - vine după alte două romane foarte apreciate, „Degete mici” (drepturile de publicare au fost preluate de prestigioasa editură americană Harcourt, pentru prima dată în România) şi „Băiuţeii”, scris împreună cu fratele său, Matei Florian. În 2009, „Degete mici” va apărea în Statele Unite, Slovenia şi Slovacia, după ce a fost tradus deja în germană, poloneză şi maghiară. Din drepturi de autor, lecturi publice şi alte manifestări, scriitorul îşi asigură libertatea de a scrie, fără constrângerile unui job. „Prefer să fiu nevoit uneori să mă împrumut, să nu ştiu de unde îmi vor veni următorii bani, dar să-mi văd de scrisul şi de ţăcănelile mele”, spune Florian.
Herr Strauss şi Principele
„Zilele Regelui” - o „bijuterie de roman”, cum o numeşte Radu Cosaşu - ne „deturnează” de la realismul atotputernic printr-o istorie de secol XIX, în care destinul unui rege şi al unui dentist se leagă pe neştiute.
Undeva, într-un colţ al istoriei României, dentistul Joseph Strauss - adus la Bucuresci cu paşaport fals, ţinând strâns un coş de nuiele în care se culcuşise un motan – şi-a avut menirea lui. Când Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen, pe scurt Carol I, era pus pe tronul românesc, Herr Straus îşi tocmea meşterii pentru un cabinet pe Lipscani. Când regele avea „gingiile inflamate, vineţii, ca veştile supărătoare”, Herr Strauss, cu un gest „simplu şi izbăvitor”, îi însenina ziua. Iar când o lume întreagă afla cu uimire cum Principele l-a privit în ochi pe sultanul Abdul-Aziz, senin şi puternic, doar monarhul şi un dentist ştiau taina: un ceai fermecat de Pălăria Şarpelui. Între timp, pe spătarele unor scaune tapiţate, motanul Siegfried lăsa scris în limba pisicească cum a trăit el dragostea unică şi irepetabilă, la Bucuresci. „Joseph Strauss, dentistul, e un personaj inventat cu desăvârşire, dar care, ca nume şi chiar ca adresă exactă a casei lui, a trăit cu adevărat în vechiul Bucureşti, chiar dacă nu cred să-l fi întâlnit vreodată pe principele Carol”, explică Filip Florian.
Detalii fascinante Scrisă în doi ani, după o idee dintre acelea „picate din cer, care-ţi cad cu tronc din prima clipă, ca o îndrăgostire”, pe când lucra încă la „Degete mici”, cartea a avut nevoie de luni ntregi de documentare. „Scrisul şi documentarea s-au contopit până acolo încât n-am mai putut să le separ. Cred că, din momentul în care am intrat trup şi suflet în atmosfera cărţii, doar cartea în sine m-a stăpânit cu totul, nu o latură sau alta. Într-o vreme mi se făcuse chiar frică de avalanşa de amănunte extraordinare venite din secolul XIX românesc, exista riscul ca prea multele detalii fascinante să sufoce povestea, aşa că a trebuit să pun un fel de barieră, poate brutală, pentru a nu mă lăsa smintit de vârtejul acela”, povesteşte autorul.
„M-am îndrăgostit lulea de lumea aceea”
Trecerea de la realismul din „Degete mici” şi biografismul din „Băiuţeii” la aventurile de epocă nu pare nici abruptă, nici forţat`; scriitura e perfect şlefuită şi lină. Filip Florian iese din sfera realismului senin şi detaşat, fără pretenţia de a croi un nou curent în literatura contemporană. „Nu m-au interesat niciodată modele şi curentele literare, aşa că nu e treaba mea ce aleg să scrie alţii. Am obsesiile mele şi le sunt credincios, poate chiar cu un pic de fanatism. Măcar în privinţa asta, a poveştilor puse pe hârtie, înclin să cred că fanatismul e cumsecade. Eu unul m-am îndrăgostit lulea de lumea aceea turcită, care tocmai începea să copieze obiceiurile Apusului”, mărturiseşte scriitorul.
Deocamdată, nici o idee pentru un al patrulea roman n-a prins contur, însă autorul visează să retrăiască senzaţia pe care i-a dat-o „Băiuţeii”. „Aştept cu înfrigurare ziua când voi rencepe să scriu împreună cu Matei, fiindcă, o spun cu mâna pe suflet, o vrajă ca aceea a scrisului alături de el nu am mai întâlnit”.