Azi, îmi cedez rubrica pentru o poveste scrisă de un comandant de navă, Căpitanul de Cursă Lungă Laurențiu Mironescu. Merită
Așa cum eu sunt un reporter rătăcit printre marinari, Laurențiu Mironescu este un navigator care are cuvintele la el acasă. Textul de mai jos – cu pozele aferente – l-am preluat integral, cu acordul său, de pe blogul lui. CLC Laurențiu Mironescu este și președintele Ligi Navale Române.
Pe Woody nu-l chema Woody, îl chema Popescu. Popescu Antonio. Eram clasa a șasea când l-am cunoscut, în 1980. Tatăl meu a făcut un voiaj scurt cu Hunedoara și de-acolo n-a plecat cu mâna goală, a luat și vreo doi, trei ofițeri, toți tineri, toți absolvenți cu numai doi, trei ani înainte și toți au făcut parte din echipajele navelor Mărăști și Cozia, echipaje care au vânturat lumea, care s-au distrat, au făcut bani, au făcut de toate.
Woody era mic, slab, negricios, năsos și cu o chestie care semăna a barbă, pe față. Super haios. Bucureștean. Sunt absolut convins că această persoană nu putea vorbi altfel decât la caterincă. Era definiția pe două picioare a miștoului. Așa, categoria pană cum era el, jucase hochei de performanță pentru Steaua, lot național de juniori, tot tacâmul … De pe Hunedoara a ajuns, cu taică-meu comandant, pe Mărăști, navă multifuncțională nouă, luată din șantier de la Galați. Au făcut câteva voiaje dintre care unul de 11 luni, sud cu nord, plus un arest de două luni la Liverpool. Asta-i lista de echipaj a voiajului.
A urmat Cozia, superbă navă, tot luată din șantier, alte câteva voiaje … Incredibil ce familie era echipajul ăla … Titi Șuteu sau Pătrățică Mocanu, secunzi, Woody, Radu Miciurin Andricenco și Florin Falconetti Milandru, ofițeri de punte … Mihai Huțu sau Mircea Protopopescu șefi mecanici, Toma Alimoș mecanic unu, Otto mecanic doi, Franzelă și Nadone telegrafiști … Aski nostrom … Marian Vanea, zis Garincha, fost fotbalist de divizia A la Farul, reprofilat marinar, re-reprofilat bucătar – ospătar…
Când vorbim de Navromul anilor ’80, cargourile mai mari de 8.700 TDW însemnau relații de transport aproape standard, cu Orientul îndepărtat cu aterizare pe casă, sau cu marfă de nord continent și apoi casă. Patru-șase luni de voiaj, cu marș lung, greu, musoni, aer condiționat mai subțire. Erau voiaje pitorești și foarte bănoase întoarcerea acasă era întotdeauna triumfătoare, ca revenirea din cruciadăă. La Constanța sau la Dunăre, vaporul se umplea de familii, de copii, ne cunoșteam între noi, era o nebunie. Orice staționare dura de la câteva luni în sus, descărcare, așteptare navlu, încărcare. Echipajul intra în ture lungi, patru zile cu opt sau cu 12 acasă. Și poveștile și poantele erau la ordinea zilei.
Îmi aduc aminte, prin ’85, Woody, fiind din inventarul navei, se ocupa cu scosul bufului, cu una, cu alta. Destinatar de București era un arhitect, poreclit Bibone, nu știu de ce că pe el îl chema Mihai Trefilov, băiat de super încredere dar cam naiv, așa, politicos, aristocrat de familie. E, și ce-i face al nostru, într-o staționare … îi spune lui Bibone, conspirativ: „Băi, Bib, vezi că scoatem deranjul în noaptea asta, fii pe fază, te sun să îți dau instrucțiuni”. Bibone, la fel de conspirativ, în șoaptă: „Gata, Toni, al tău sunt”. Woody, în loc să-l instrucționeze pe Bibone, se apucă și-l sună pe săracu’ om din oră-n oră, de pe la nouă seara, toată noaptea … parcă-l aud pe Woody cum povestea: „Alo … Da … Bună seara”. „Bună seara. Mă scuzați ca vă deranjez”. „Niciun deranj”. „Cu Fane, vă rog”. „Îmi pare rău, nu pot să vi-l dau”. „De ce?”. „ Nu stă aici, ați greșit”. „Mă scuzați”. „Nicio problemă”. „Bună seara”. „Bună seara”. Asta la ora nouă. Dar același dialog și la zece. Și la 11. Pe la unu, deja, nu mai era la fel de politicos, dar Bibone răspundea săracu’, el aștepta instrucțiunile, deh … toată noaptea a răspuns și a răspuns. La 6 dimineața, epuizat, răspunde Bibone și ce aude în telefon: „Alo, aici Fane. M-a căutat cineva?”. Eu nu știu cum n-a făcut apoplexie Bibone...
Woody era neînsurat. La un moment dat, era cuplat cu o doamnă din București. Eu n-am cunoscut-o, dar am înțeles că avea cel puțin patruj de kile în plus față de consort. Grasa îi spunea Woody, „Grasa” îi spunea toată lumea. I-a făcut și-un copil, insuficient pentru a o lua de nevastă. Nu le avea pe-astea Woody, ciocănea el în mai multe, scorburi, cu nasu’ ăla al lui.
Timpul a trecut. Taică-meu s-a debarcat, a ajuns la Istanbul șef de agenție Navrom. Woody tot pe mare. A fost și pe Baziaș-uri, pe linie cu Istanbulul, dar s-a întors mereu la Cozia, la cursă lungă. Între voiaje, știindu-mă cu părinții plecați din țară, mai trecea pe la mine, ba pe acasă, ba pe la Institut. „Băi, frățioare, ai nevoie de ceva, de orice, de bani, de un avort … pe mine mă suni”. Îl conduc odată la gară, mai erau zece minute și pleca trenul, la casele de bilete coadă de nu-i vedeai capătul. Dar ce, să se îngrijoreze cumva Woody. „Laurențiu, cheia spre bilet este biroul de informații, unde nu-i coadă, uite, cum rezolv eu acuma”. Val-vârtej o vrăjește pe cheferistă, râdea aia cu gura până la urechi. Iese cu bilet clasa întâi, țantoș, plus numărul de telefon al domnișoarei de la ghișeu.
După alți cinci-șase ani, plecăm în primul voiaj împreună. El secund, eu ofițer doi. Cargoul Târnăveni, voiaj de nord. Era să ne tumbăm în Biscaya la întoarcere. Cred că niciodată n-am fost mai aproape de moarte ca atunci. Ajungem chiar de Crăciun, stăm vreo două luni, plecăm din nou. Woody se cuplase cu o navetistă cu care stătea la vapor și bea, cot la cot, tot ce-i cădea un raza vizuală. Plecăm în al doilea voiaj, Les Sables d’Olonne și Nantes, porturi de descărcare. Între Matapan și Pasero, doar ce urcasem în cart, aud țipete mai jos. Woody în criză, epuizare plus șpriț non-stop, a căzut, s-a lovit cu capul de cheson, și-a mușcat limba, era să moară, noroc cu Manfred, timonierul lui, că l-a găsit până să se înece cu propriul sânge.
A durat ceva să-și revină. Drumul de dus, împreună cu ofițerul trei, i-am împărțit cartul, făceam 6 cu 6. Manfred l-a îngrijit ca pe copii, își mușcase din limbă, nu putea să înghită, îi pasa fructe, cartofi. Îi dădea să mănânce cu lingurița… După vreo săptămână fără băutură, începuse să aibă vedenii. A urcat la mine pe comandă să-mi spună ca am primit angajare Rotterdam pentru Istanbul. „Da, domnu’ Toni, mișto la Rotterdam, mergem la oraș, mâncăm o prăjitură”. I-am cântat în strună, normal. N-a mai băut voiajul ăla, care, bineînțeles, n-a fost Rotterdam pentru Istanbul. Pe drumul de întoarcere și-a reluat cartul, n-au mai fost probleme. La întoarcere eu am rămas să dau examen de secund, parcă. Woody tot pe Târnăveni. Și pe Târnăveni a rămas câțiva ani până compania s-a dus în cap. A plecat la o companie străină, tot secund, și dus a fost. A murit în voiaj, prin Brazilia pe undeva, la nici 43 de ani.
Eram în voiaj, la Damietta, al doilea sau al treilea voiaj de comandant pe Sammarina 4, ex-Simeria, când l-au adus în țară și înmormântat. Câteva zile nu m-am putut gândi la altceva decât la fața aia a lui ieșind din biroul de informații, înfoiat și cu maimuța aia hlizindu-se de după ghișeu.
Taică-meu n-a putut să meargă la înmormântare. Pur și simplu nu s-a putut urni din loc să meargă la înmormântarea lui Woody. Nici nu putea vorbi. Ne-a reprezentat mama. O ceremonie restrânsă, maică-sa, frate-su, copilul ajuns la vreo zece ani, „Grasa”.
Asta-i povestea lui Woody, fiu risipitor al Navromului. Super băiat, super profesionist, iubitor de doamne și domnișoare și cam șprițangiu. Până acum nu am găsit nicio poză cu Toni, deși parcă-mi aduc aminte de niște imagini, așa, ca prin vis. L-am găsit acum, la mai mult de patru ani de când am scris prima oară despre Woody, primul de la stânga la dreapta în rândul de jos într-o fotografie de la un meci de fotbal, probabil dintr-un voiaj cu Cozia, că apare și Vanea Marian, al treilea de la dreapta, în rândul de sus, care n-a apucat Mărăștiul.
Și dacă tot am pomenit și de Marian Vanea. Agăț aici o fotografie document, de la meciul de debut al lui Hagi, la FC Constanța, din septembrie 1982, de la Bacău. Se văd în fotografie Ștefan Petcu, Gache, Zahiu, Paul Costaș portar, Hagi, Caramalău, Mănăilă, Marian Vanea, Noadă Constantinescu, Buduru și Paul Peniu...
Marian Vanea, coleg de echipă cu Hagi la momentul ăla, devenit mare meșter bucătar pe nava Cozia, i-a făcut cadou fotografia tatălui meu, la împlinirea vârstei de 58 de ani. Dedicația de pe verso face toți banii. Așa a fost viața noastră în Navrom, echipaje familii, oameni adevărați și cozonac.
Un soi de epilog. Flota a fost și nu mai e. Evoluția, deh. Așa se învârte lumea. Huneadoara s-a târât până pe vreo plajă unde au ciopârțit-o aborigenii. Mărăștiul, la fel. Cozia a fost pierdută la chinezi pentru o datorie a Navromului de două milioane de dolari. Echipajele lor s-au risipit și ele. Unii, și-au găsit loc la uscat. Alții, puțini, mai merg și astăzi pe mare. Mulți au dat mola tot lumii ăsteia. Woody, în 1998, în Brazilia. Vanea Marian imediat după 2000. Însuși Bibone, acum vreo zece ani, s-o fi dus să-l potcovească pe Woody pentru miștoul cu Fane. Mihai Huțu, șef mecanic cu care am apucat și eu vreo două voiaje pe Rîmnicu Vîlcea, s-a dus mai acu’ vreo două săptămâni. Eu cu oamenii ăștia și vapoarele lor am crescut și n-am să-i uit vreodată. Nici pe ei și nici pe vapoare, așa decrepite cum erau ele.
Povestea lui Woody – și altele la fel de interesante – o puteți citi și pe blogul Comandantului Laurențiu Mironescu. Adică, aici.