A fost condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa nr. 474/1957 pentru agitaţie publică, conform articolului 327 cod penal, la 5 ani închisoare corecţională.
A fost arestat la 10 noiembrie 1956 de către Direcţia Anchete din M.A.I. pentru uneltire contra ordinii sociale, conform art. 195 cod penal.
Motivul real era, potrivit Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, frecventarea unui cerc literar care se desfăşura în casa soţiei lui Pamfil Şeicaru, condamnat la moarte încă din 1945.
A trecut prin penitenciarele Jilava, Aiud şi Galaţi, şi prin colonia de muncă de la Periprava. A fost eliberat la 8 noiembrie 1963, la termen.
Mărturia lui Mihai Rădulescu
Fostul deținut politic Mihai Rădulescu, în lucrarea „Însemnări pe „Calendarul meu” de Radu Gyr – povestiri”, scrie despre Carianopol: „Socotesc că lăsasem în urmă un an şi ceva din condamnare când fură introduşi în camera noastră din reduitul Jilavei o sumă din membrii cenaclului întrunit în casa doctoriţei soră cu Pamfil Şeicaru.(...)
Citește și Arestat de comuniști pentru că i-a împumutat cartela de masă unui dușman al poporului
Pe mine, celălalt adult mă atrăgea. Este vorba despre Virgil Carianopol. Pentru el, dealtfel, m-am adâncit în aceste evocări, deoarece este pomenit undeva (p. 147) în „Calendarul meu”, în calitate de colaborator al revistei „Viaţa literară”, scornită de Baiculescu şi I. Valerian, condusă de George Murnu, la care colabora masiv, sub numele Tartacot, Radu Gyr. (...)
Acest alt deţinut se impuse deîndată, prin comparaţie: era opusul celorlalţi. Nici într-o vervă mahalagească a privirilor scrutător-incriminante, nici într-o blândă aplecare asupra sorţii tale de adolescent victimizat, nici într-o nonşalanţă optimistă a vârstei mai greu de terorizat – dacă eşti om! -, el stătea lungit cam tot timpul (era minunata perioadă când a te întinde în cursul zilei în pat nu era interzis), într-o melancolică aplecare asupra propriei sorţi de fost tuberculos ajuns de blestem în umezeala fortului 13.
Dacă m-am apropiat de el şi i-am adus omagiul datorat Poetului, mă primi deîndată printre foarte puţinii săi vizitatori, posibil singurul intim. De aici, poate, şi marea sa lecţie scriitoricească. Îmi mărturisea adesea, cu dulce visare, cât îi era de plăcut să gândească la clipele când avea să „studieze, odată liber, până la imprimarea de la sine în memorie, pamfletele lui Tudor Arghezi, singura proză românească ce i se părea a atinge desăvârşirea.
Apucase să răsfoiască un volum recent editat şi îi rămăsese sufletul între paginile lui nemistuite după plac şi nevoie lăuntrică. (...)
Virgil Carianopol a fost unicul poet întâlnit în întreaga-mi existenţă, care a preţuit suficient o poezie de-a mea, dintre cele concepute în temniţă, pentru a o învăţa pe de rost. Titlul ei era: „Năvile”(...)
Nu am făcut schimb de curtoazie şi preţuire poetică reciprocă, eu neavând cum învăţa poezii de-ale lui Virgil Carianopol, pentru că, suferind şocul detenţiei, mi-a explicat, nu-şi mai amintea nici una, iar de creat altele, încă nu sosise momentul s-o facă.
Acestea au fost conjuncturile ce l-au promovat pe Virgil Carianopol printre cei mai dragi foşti colegi ai mei de închisoare.
În timp, la destui ani după momentul întâlnirii noastre, ajunsesem singurul specialist român în chestiuni de istorie, cultură şi civilizaţie armeană.
Universitatea Populară, cu sediul la Fundaţia Dalles, mi-a oferit şansa unui ciclu de şapte conferinţe, susţinute într-o aulă a Muzeului de Istorie a României (fosta Poştă Centrală).
Cred că se desfăşurau la o distanţă de două săptămâni una de cealaltă. În răgazul ce-mi rămânea, mă ocupam să asigur materialele foto pentru realizarea diapozitivelor necesare următoarei întâlniri cu publicul meu. În vederea acestui scop, mă prezentam la Fundaţie, unde luam legătura cu metodistul delegat să mă ajute.
Într-o bună zi, intrând eu în birou, cu buna dispoziţie de bănuit în atari condiţii, peste cine îmi cad privirile? Peste domnul Virgil Carianopol, şezând la o masă, faţă-n faţă cu o altă metodistă din acel birou.
– „Domnule Carianopol!!!...”, m-am repezit de gâtul lui, să-l sărut cu ardoare. Depuneam în acea îmbrăţişare toată recunoştinţa ce i-o datoram pentru a-mi fi luminat temniţa cu convorbirile sale despre Poezie.
Cu aceeaşi strângere în braţe ştergeam toate versurile sale de mai târziu, pseudonaţionaliste şi partinice, pe cari le văzusem destul de des publicate după eliberarea noastră, în presa literară, şi ce pledau grăitor pentru depărtarea lui de idealurile foştilor deţinuţi politici.
Le ştergeam dintr-o singură mişcare, cotropit pe neaşteptelea şi iarăşi de prea marea mea dragoste de ieri.
Ceea ce urmă dovedi că îmi răspundea cu o iubire la fel de caldă, deşi prezentă numai prin aluzie...”