Am aflat destul de devreme în viață că plăcerea mea de a pune apă minerală sau sifon în vinul alb și rece este declasantă.
Șprițul, mi s-a spus și mi s-a confirmat de atîtea ori, ofensează un producător sau un deținător de vin. Am văzut multe fețe alese încruntîndu-se și apoi privindu-mă cu dispreț cînd, în paharul de vin socotit ”de excepție” pe care îl primeam, turnam borvizul. De aceea m-am și obișnuit cu defectul meu. Am făcut eforturi supraomenești să renunț la șpriț, să beau și eu, ca domnii și ca doamnele, vinul alb așa cum e el. N-am putut. În mintea mea, vinul alb are sens doar dacă e materie primă pentru șpriț. Plăcerea vinovată a șprițului a învins orice încercare de a mă ridica și eu în tagma băutorilor fini și corecți. Șprițul, zic, a învins dorința mea de emancipare într-o asemenea măsură încît mulțumesc lui Dumnezeu că nu am și pornirea de a adăuga sifon și în vinul roșu, ceea ce, pînă și după părerea mea, este, totuși, nepotrivit. Cît despre rosé, și el trebuie șprițuit după obișnuința mea bastardă. Am încercat să explic amicilor că întîlnirea vinului alb cu borvizul nu înseamnă nicidecum stricarea lui prin diluare, ci potențarea ultimelor sale nuanțe prin egalizarea lor cu cele mai pregnante, că sifonul renaște vinul adormit în mulțumirea de sine care îl cuprinde cînd stă în sticla mîndră, cu etichetă și appeal, că apa minerală prelungește vinul, așa cum există șialt adjuvante care prleungesc plăceri pe lumea asta. Nimic! Nu am găsit nici măcar unul care să mă asculte, deși iubitori de șpriț există mulți pe lumea asta. Așa stînd lucrurile, nu am fost niciodată luat în serios ca un connaisseur în ale vinului – e drept, nici nu am pretins că sînt vreunul. Totuși, credeți-mă, îmi place vinul, știu să-i apreciez calitățile, cad destul de repede la farmecele sale și îl socotesc o plăcere. Atîta doar, îmi place să-l conjug și cu altele. Așa cum îmi place să-l îndoi cu sifon într-un pahar înalt cu gură largă, îmi place și să-l văd amestecat în fel de fel de afaceri artistice.Deși nu l-am cunoscut niciodată pe Fănuș Neagu, avut mereu convingerea că legătura dintre vin și literatură este foarte strînsă.
În literatura noastră, ca și în literatura lumii în general, vinul este prezent în toate formele posibile. Este temă sau metaforă, este simplă recuzită ori declanșator de epică, este plăcere pură ori blestem, obiect de adorație, de incantație sau de inflamație, este inspirație sau, doar, libație. Cînd am dat cu ochii de ”O istorie literară a vinului în România”, cartea de anul trecut a lui Răzvan Voncu, mi-am spus că voi găsi în ea, ordonate cu metoda bunului universitar, cîte ceva din toate acestea.
De fapt, din titlul cărții, cel mai important cuvînt este ”istorie” și nu, cum s-ar crede, ”vinul”. Dacă istoria literară este o specie a istoriei, atunci volumul masiv al lui Răzvan Voncu merită acolade academice. El este primul istoric literar care se încumetă să treacă prin literatura noastră, de la legendele pre-române și sfinții Epictet și Astion pînă la Ion Băieșu și Mircea Nedelciu, în căutarea vinului. Unii cîrcotași ar putea reclama anumite lipsuri, alții ar putea invoca împrejurarea că nu de cîte ori zice un poet că bea, se referă la vin. Însă, ceea ce era de făcut cu această carte, s-a făcut: avem schița unui inventar ce poate deveni lesne de-acum exhaustiv, a punctelor de întîlnire dintre vin și literatura noastră. Fiind un demers în absolută premieră, era firesc ca efortul să fie dedicat, mai ales, colecției de fapte, date, referințe. În plus, istoria vinului și a viticulturii românești însoțește, inspirat, cronologia istoriei literare. Cartea se ”închide” bine, ca gustul lăsat în palat de un Cabernet reputat. Și tot așa, te împinge să-ți imaginezi. De pildă, vorbind rapid despre boema literară de după al doilea război, Răzvan Voncu abia menționează trecerea acesteia de la vinuri la vodcă și coniac, precum și consecințele teribile ale acestei mutații – îmi imaginez un studiu anume dedicat acestui fenomen. În altă parte, evocînd rapid paralela dintre vinificație și facerea literaturii, Răzvan Voncu mă incită să explorez subiectul mai pe îndelete. Ca un vin bun, cartea lui Răzvan Voncu te face să mai vrei.
Ca și cum ar sintetiza spiritul întregii relații a literaturii noastre cu vinul, există în ”Istoria literară a vinului” un episod care îl are ca protagonist pe poetul național, preluat din ”Viața lui Eminescu” de G.Călinescu. Aflat, bolnav, în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, Eminescu ar fi spus unui vizitator: ”Am să-mi prefac viața în nimic și sîngele în vin de Drăgășani. Să mor...și-apoi cu vinul să mă vindec.” Răzvan Voncu evocă acest moment de istorie literară la finele volumului, cînd dedică un capitol special viilor de la Drăgășani – prietenii știu de ce. Ar fi putut, însă, foarte bine ca acest moment să deschidă sau să închidă cartea, pentru că semnificațiile lui sînt cu mult mai profunde decît par. Nu e doar nostalgia din rarele clipe de luciditate a unuia cu mințile rătăcite (deși, e și asta) și nici vreo declarație pseudo-euharistică (deși, poate, e și asta). Impresia mea este că, aici, Eminescu sintetizează genial relația unei întregi literaturi cu lichidul care îi curge, adeseori, prin vene, căci doar Eminescu se poate exprima profetic și atotcuprinzător despre literatura pe care, în fond, el a inventat-o în mare măsură.
Recomandările noastre
