Unul dintre cei mai mari actori ai noştri povesteşte pentru EVZ copilăria sa şi îşi declară dezamăgirea faţă de politica românească.
Victor Rebengiuc a lucrat cu cei mai mari regizori ai noştri, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, l-a întruchipat antologic pe Apostol Bologa, în filmul „Pădurea spânzuraţilor“, premiat la Cannes. El s-a identificat cu imaginea lui Ilie Moromete, din filmul lui Stere Gulea din 1986. Anul acesta, actorul a împlinit 75 de ani. Sincer, deschis, tranşant, uneori de o brutalitate instinctuală, pe care Lucian Pintilie i-a exploatat-o în film cel mai bine, imaginea lui Rebengiuc se mai suprapune cu cea a omului care a apărut cu hârtia igienică la televizor în zilele Revoluţiei. Dar, înainte de toate, el se identifică cu Teatrul „Bulandra“, în care joacă din 1957 încoace. Aici, a aplicat „la sânge“ şcoala învăţată de la Aura Buzescu, Vlad Mugur, L. Sturdza Bulandra şi Liviu Ciulei. De curând, a interpretat rolul principal în „Moartea unui comis voiajor“, în regia lui Felix Alexa, la „Bulandra“, Sala Izvor. Cum arată arhiva vizuală a copilăriei dumneavoastră? Care sunt primele imagini care vă vin în minte? Victor Rebengiuc: Am avut o copilărie obişnuită, fără nimic spectaculos. M-am născut şi am crescut în mahalalele Bucureştiului. N-au existat lucruri care să anticipeze apariţia unui astru nemaiî ntâlnit pe lume. (Râde.) Aveam o familie modestă, ne mutam în fiecare an de la o adresă la alta, în case simple. De-abia apucam să ne obişnuim într-o casă, că, după un an de zile, proprietarul spunea: „Chiria vă costă mai mult“, şi atunci, bunicul, care era şeful familiei, umbla să găsească altceva. În ce zonă aţi locuit? Ne-am mutat pe rând din Dristor în comuna Roşu, de acolo la Chirigiu, de la Chirigiu în Mihai Vodă. Acolo am stat ceva vreme, cât timp am fost student, şi pe urmă am căpătat o casă la Perla, un apartament, mai exact. De acolo ne-am mutat aici, în apartamentul ăsta de lângă Cişmigiu, şi gata! De aici nu mai vreau să mă mut. Cât de apropiat aţi fost de părinţi? Părinţii s-au despărţit când noi, copiii, eram foarte mici. Eu aveam trei ani, iar fratele meu doi ani. Ne-au crescut bunicii din partea mamei şi am fost ca şi copiii lor. Ne-am înţeles foarte bine cu ei, deşi, de multe ori, am simţit lipsa unui tată. Aş fi vrut să fiu apărat, să ştiu că am şi eu un tată, pentru că toţi colegii mei vorbeau de tatăl lor. Dar eu îi purtam doar numele, atât. Al doilea prenume al meu este George, după Gheorghe, cum îl chema pe tata. Deci numele meu complet este Victor-George Rebengiuc. În cele trei-patru întâlniri pe care le-am avut cu tata, după ce a plecat de la noi, n-am putut să-mi fac o imagine prea clară despre el. A murit la Stalingrad în 1942, iar eu şi fratele meu am primit, până la vârsta de 18 ani, o pensie de orfani de război. Bani care ne-au ajutat foarte mult să ne descurcăm, pentru că mama şi bunicul câştigau foarte puţin. De la cine aţi moştenit talentul? Se pare că tata a fost „vinovat“ de talentul meu, pentru că bunică-mea spunea: „Măi, taică-tu avea haz, făcea tot timpul comicării şi giumbuşlucuri.“ M-a durut ruptura de tata şi, într-un fel, am simţit întotdeauna că-mi lipseşte ceva, deşi legătura dintre noi nu a fost puternică. Un copil are nevoie să ştie că părinţii îi sunt aproape şi că, oricât de greu i-ar fi, ei sunt lângă el. V-aţi înţeles bine cu mama dumneavoastră? În afara faptului că era mama noastră, nu am fost prea apropiaţi. Nu ea ne-a crescut propriu-zis, pentru că era tot timpul ocupată cu serviciul. A fost funcţionară, mai exact dactilografă. În preajma pensionării, ajunsese şefă de cabinet la Ministerul Transporturilor. Maică-mea nu avea niciun fel de talent, dar avea o voce frumoasă, cu o intonaţie nu tocmai justă. Avea o anumită eleganţă care te cucerea. Noi stăteam cu bătrânii, cu mama- mare şi cu tata-mare. Mama nu prea avea răbdare cu noi, era tânără şi avea şi ea viaţa ei. A fost o femeie foarte frumoasă, dar fără noroc, ce să-i faci! A încercat bunicul să suplinească absenţa tatălui? Am avut o relaţie frumoasă cu bunicul şi cu bunica mea. Ea a fost ca o mamă pentru mine, era tare iubitoare. Bunicu-meu mă iubea pe mine mai mult pentru că eram mai cuminte. Mă răsfăţa şi tot timpul spunea când făcea de mâncare: „Asta o las deoparte pentru băiatul ăla!“ Eu eram băiatul ăla. Totuşi, el nu era tata. Era numai bunicul, un bunic minunat. În casă eram destul de mulţi: bunicii, frate-meu, mătuşă-mea... Iarna ne încălzeam cu lemne, trebuia să le aducem din pivniţă. Venea mam’ mare dimineaţa, începea să ne strige şi nu nemai nimerea: „Hai, Petrică, Aurică, Tudorică şi tu, Victor, aoleu, fir-aţi ai naibii că mulţi mai sunteţi, hai, mă, scoală şi adă lemne!“ Eraţi deja iniţiat, cum s-ar spune. Am fost un mic geniu. Citeam ziarul în mod curent, nu mai stăteam să fac beţişoare, cârlige şi bastonaşe. Citeam cursiv. Când mâncam, mam’mare acoperea faţa de masă cu ziare ca să nu o murdărim, iar eu le citeam în timp ce mâncam. „Nu mai citi, măi băiatule, când mănânci!“, însă eu nu mă puteam opri şi citeam în continuare. Atunci ea întorcea ziarele pe dos, dar învăţasem să citesc şi de-a-ndoaselea. Când m-am dus să mă înscriu, maică-mea l-a luat şi pe frate-meu cu noi, care avea şase ani şi jumătate. Eu sunt născut în februarie şi el la fel, tot în februarie, un an mai târziu. După ce m-a înscris pe mine, cei de acolo s-au interesat de fratele meu: „Cu ăsta ce faci?“ „Păi, ăsta e mai mic.“ „Şi ce faci cu el, nu vrei să-l înscrii?“ „N-am dispensă.“ „Lasă, doamnă, dispensa, dă-l încoace!“. Şi aşa l-a înscris şi pe el.
CONSECVENŢĂ
„Familia a fost politica mea de viaţă“ Aţi mai fost căsătorit o dată - cu Anca Vereşti. Anca Vereşti era colega mea din anul I de Institut, o fată extraordinar de frumoasă, cu reale calităţi pentru teatru. A fost prima mea dragoste, amândoi eram foarte tineri atunci. La început a fost un amor platonic, după care ne-am căsătorit. Căsătoria noastră a durat din ’60 până în ’65, când am divorţat. M-am despărţit de Anca pentru că am întâlnit o altă fată foarte frumoasă, foarte talentată, pe care o chema Mariana Mihuţ. Oricum, relaţiile dintre mine şi Anca se răciseră şi intraseră într-o rutină. Au trecut aproape 45 de ani de când sunt căsătorit cu Mariana. Cum vă înţelegeţi cu Tudor, fiul dumneavoastră? Tudor este un critic al meu din punct de vedere profesional, îi solicit întotdeauna părerea în legătură cu ceea ce fac şi iau în considerare ceea ce spune, chit că îmi place sau că nu-mi place. Tudor este foarte obiectiv şi nu-mi face bonusuri. Aţi fost asociat mult timp cu imaginea omului cu hârtia igienică, care i-a şocat pe mulţi la Revoluţie. Voiam de mult să fac acest gest şi cred că a fost cel mai potrivit moment. Ştiu că am luat multă lume prin surprindere. Le-am spus că oamenii care au mâncat rahat şi care ne-au umplut ochii, viaţa şi urechile cu Ceauşescu în sus şi cu Ceauşescu în jos ar cam trebui să dispară. Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Mă lupt încă cu morile de vânt.
Ne puteți urmări și pe Google News
V-aţi aflat întotdeauna în opoziţie. Partidului care a fost la putere imediat după Revoluţie nu i s-a schimbat decât denumirea şi conducerea superioară, atât. Oamenii însă erau legaţi de mentalitatea partidului comunist. Nu am talent pentru politică, nu am abilităţi diplomatice, spun lucrurilor pe nume într-un mod brutal pentru unii. Francheţea mea deranjează. După ’90 am candidat pe listele Partidului Liberal pentru Senat ca simpatizant. Din fericire, n-am fost ales. Care este poziţia civică pe care v-o asumaţi acum? Nu mai văd sensul implicării mele de vreme ce nu pot merge până la capăt cu opţiunea mea pentru cineva. Nu cred în nici unul dintre cei pe care aş putea să-i aleg în acest moment şi atunci prefer să stau deoparte.
CARIERĂ > S-a născut pe 10 februarie 1933.
> A absolvit UNATC „I.L. Caragiale“ din Bucureşti în 1956.
> Joacă la Teatrul Bulandra din 1957, după ce a fost la Craiova şase luni.
> A colaborat, în teatru şi film, cu cei mai importanţi regizori: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Stere Gulea, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Valeriu Moisescu, Dan Piţa, Yuryi Kordonskyi. > A jucat alături de actori celebri ca: Octavian Cotescu, Ileana Predescu, Fory Etterle, Petre Gheorghiu, Beate Fredanov, Clody Bertola, Lucia Sturdza Bulandra, Leopoldina Bălănuţă, Amza Pellea, Mariana Mihuţ.
> Printre cele mai importante filme ale sale se numără: „Pădurea spânzuraţ ilor“, regia Liviu Ciulei, film premiat la Cannes (1965), „Tănase Scatiu“, regia Dan Piţa, „De ce trag clopotele, Mitică?“, regia Lucian Pintilie, „Faleze de nisip“, regia Dan Piţa, „Moromeţii“, regia Stere Gulea (premii la festivalurile din San Remo - Italia şi Santarem - Portugalia), „Balanţa“, regia Lucian Pintilie.
Victor Rebengiuc, actor: „Ştiu că am luat multă lume prin surprindere. Le-am spus că oamenii care au mâncat rahat şi care ne-au umplut ochii, viaţa şi urechile cu Ceauşescu în sus şi cu Ceauşescu în jos ar cam trebui să dispară.“
Recomandările noastre
