Cu aproximativ o lună înainte de alegerile europarlamentare și puțin mai mult mult de jumătate de an de cele prezidențiale nimic spectaculos, menit să modifice spectaculos raportul de forțe, nu pare să se producă în viața politică românească.
Cu diferențe aproape insesizabile, poza politicii românești pare să fi înghețat la momentul anunțului oficial privind înființarea Partidului Mișcarea Populară. PSD decontează încet, dar sigur, guvernarea catastrofală și sentimentul de corupție generalizată, PNL nu mai știe exact din cine mai e format și încotro se îndreaptă, PDL a rămas în propria-i cenușă fără a mai da cuiva vreo iluzie de renaștere, PMP pare incapabil să absoarbă cota de popularitate a președintelui și să consolideze o prezență în conștiința publică corespunzătoare unei intenții de vot notate cu două cifre, PNȚCD a recăzut în adormire, ca după o petrecere de o seară, Forța Civică a rămas nickname-ul lui Mihai Răzvan Ungureanu, iar Partidul Noua Republică are un aer proaspăt, tineresc, dinamic atunci când cineva își aduce aminte că există. Aceasta fiind situția este destul de clar că alegerile europarlamentare nu vor stârni niciun fel de mobilizare a electoratului dezamăgit și scârbit de felul în care se face politică în România. Va fi însă un test util și necesar pentru a măsura forța reală a partidelor românești, capacitatea lor de a se organiza electoral și de a-și mobiliza propriul electorat pentru a-și maximiza numărul de voturi. Câtă vreme sondajele de opinie lasă mereu marje mai mici sau mai mari de interpretare, niște alegeri, de orice fel, pot oferi imaginea reală a ierarhiei din viața politică românească. Într-un fel sau altul cu firești ajustări, acest raport de forțe va juca un rol considerabil și în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale.
Este de presupus că la alegerile europarlamentare de la sfârșitul lunii mai absenteismul va fi destul de ridicat, participarea la vot situându-se sub 50 % din corpul electoral, fapt ce permite totuși o configurare a șanselor candidaților susținuți de diversele partide în viitoarea dispută pentru postul de președinte al țării.
În mod normal PSD, ca singur reprezentant al stângii pe scena politică românească și-a atins limita de creștere în timpul referendumului pentru suspendarea președintelui și în alegerile parlamentare din iarna anului 2012. Cu viii și morții de partea lor, cu Liviu Dragnea la apogeul ingineriilor sale electorale pentru care acum este cercetat penal, cu baroni locali intangibili și supuși ai acestora dispuși să le îndeplinească orbește ordinele, cu agenți electorali bătând din ușă în ușă, încărcați ca moș Crăciun, cota sa de popularitate a PSD, s-a fixat undeva în jurul a 25% din electoratul României. Fără unele argumente enumerate mai sus (morți, inginerii, baroni atotputernici, bașca degradarea guvernării), este de presupus că o ia la vale, dar, în condițiile indiferenței politice a unei părți consistente a electoratului, rămâne suficient de mare pentru a-i asigura candidatului acestui partid un loc sigur în cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Aceasta pentru că celelalte procente vor fi, după eliminarea absenteiștilor (care nu vor fi 50%, alegerile prezidențiale suscitând o cotă mai ridicată de interes decât cele europarlamentare, dar, cel puțin în primul tur de scrutin ar putea fi importante), împărțite între minimum 4 (Predoiu, Antonescu, MRU, Boc sau Udrea) și maximum 8 (cei 4 plus Tăriceanu, PNȚCD, UDMR, PNR) candidați.
Devine clar ca bună ziua că în turul doi de scrutin al alegerilor prezidențiale se vor înfrunta candidatul stângii (Victor Ponta, cel mai probabil) și cel al dreptei. Indiferent de numele său, candidatul dreptei ar avea câștig de cauză, pentru că este ilogic ca electoratul vreunuia dintre partidele de dreapta, indiferent de rivalitățile dintre ele să voteze cu Victor Ponta oferindu-i în acest fel cheile puterii absolute în România. Singurul susceptibil de o asemenea ispită ar putea fi Crin Antonescu, dacă nu prinde turul doi de scrutin. În plus, inclusiv electoratul indecis care acum identifică sursa răului care ne bântuie viața în conflictul fără sfârșit dintre președinte și prim-ministru va fi tentată să iasă la vot pentru a înlătura și cealaltă jumătate a răului (președintele actual oricum nu mai candidează), așa cum s-a petrecut în anul 2000 când dreapta a votat cu Ion Iliescu de teamă că o eventuală victorie a lui Corneliu Vadim Tudor ar fi un pericol și mai mare pentru democrație. Fără baroni, fără întreprinzători dispuși să-și riște libertatea, cu Liviu Dragnea mai puțin entuziast și inventiv, cu procurori cerberi ai respectării regulilor, Victor Ponta nu are nicio șansă să câștige alegerile din toamnă.
Cine va fi viitorul Președinte al României? Cu siguranță, candidatul dreptei care va beneficia de susținerea explicită a actualului locatar de la Palatul Cotroceni va avea un atu important. Va oferi garanția continuării liniilor politice care au marcat mandatul actualului președinte și încrederea explicită a șefului statului se va transmite și acelei părți din electorat care nu este fascinată de performanța actualelor partide politice. Cel puțin în primul tur de scrutin acest sprijin s-ar putea să fie decisiv. Iar de acolo, în turul doi, victoria este aproape asigurată.
Pe de altă parte, dincolo de sprijinul foarte important al actualului președinte, vor conta mult și calitățile intrinseci ale candidatului. Trebuie ținut cont de faptul că Președintele României este ales direct de toți cetățenii cu drept de vot. De aceea, înainte de a face portretul robot al unui bun președinte, partidele trebuie să facă portretul robot al unui bun candidat la președinție. Sunt lucruri complet diferite, candidatul trebuind să-i câștige încrederea și intelectualului rafinat și ciobanului cu patru clase, și cunoscătorului subtilităților politice și huliganului de pe stadioane, și rafinatului abonat la concertele de la Ateneu și veselului devorator de manele. Cătălin Predoiu, de pildă, mi se pare că ar fi un excelent președinte (înțelept, calm, lucid, decent, rafinat, cult, cunoscător al legilor, elegant în comportament, un om cu care nu ți-ar fi niciodată rușine), dar este un slab candidat (nu are charismă, mi-l imaginez cu greu dansând în hore, pupând țânci și babe prin târguri, strângând în brațe fericit te miri ce admirator pe jumătate cherchelit). Nu pare să știe să bea o țuică, vorba bătrânilor din politică.
Dacă, așa cum se spune în sondajele de opinie, duminica viitoare ar avea loc alegeri prezidențiale în România, în baza actualei poze de grup de candidați, eu aș paria pe Crin Antonescu. Nu că aș vrea asta. Luna de interimat din vara anului 2012 mi-a arătat clar că nu e tipul de președinte pe care mi l-aș dori. Dar, dintre cei prezenți are cele mai multe calități de candidat. Are verb (într-o lună de zile s-a impus ca opozant al lui Ponta mai vizibil și mai eficient decât toți ceilalți în doi ani de opoziție), este o persoană tonică, pare mereu relaxat și destins, știe întotdeauna să destindă atmosfera cu o glumă. Chipul său surâzător și naturalețea comportamentală, ușurința exprimării și reacția rapidă, vorba spumoasă îl diferențiază vizibil de ceilalți candidați ai dreptei, cumva crispați de miza confruntării în care se află, mereu încruntați, cu priviri severe sau pline de importanță. Șansele lui Crin Antonescu de a pătrunde în turul doi într-un context ca cel pe care îl vedem astăzi ar fi uriașe, iar acolo, de voie de nevoie, toate voturile ar intra în contul său, pentru că nimeni de pe dreapta nu cred că ar accepta ideea Ponta președinte, guvern PSD și parlament dominat de PSD. Dar, în felul acesta nu am ajunge exact la scenariul catastrofă din vara anului 2012? Poate că, așa cum zice, Crin Antonescu de azi nu mai gândește exact ca cel de acum doi ani. Dar poate că nu! Ne permitem să riscăm? Dacă mai au un dram de responsabilitate partidele care au o altă viziune despre România decât cea întrezărită în luna de suspendare a președintelui ar trebui să lase orgoliile deoparte și, împreună cu președintele, să cadă de acord asupra unui candidat unic al dreptei în alegerile prezidențiale, pe care să-l susțină încă din primul tur de scrutin. Altminteri nu ne rămâne decât speranța că președintele PNL vede astăzi cu alți ochi Înalta Poartă, pe „politrucul” Barroso, pe doamna Merkel, pe americani, statul de drept și comunismul în general.