S-au împlinit 94 de ani de la moartea lui Ioan Slavici (17 august 1925) într-un sat de lângă Panciu, la una dintre fiicele sale.
Supraviețuitorul proscris (din motive politice) al Junimii avea 77 de ani și suferea (printre altele) de o tuberculoză căpătată la închisoarea Văcărești, unde (vecin de celulă cu Arghezi) fusese deținut în „procesul ziariștilor” colaboraționiști.
Deși bolnav și bătrân, avea proiecte la care a lucrat până-n ultima clipă; dădea interviuri (unul dintre ultimele - lui Marcel Iancu) și nu se ferea să-și afirme, în felul său cumpănit, opinii în răspăr la adresa lui N. Iorga, O. Goga sau Spiru Haret. Literar, a fost recuperat greu și reevaluat târziu - apreciază criticul literar Paul Cernat.
Până azi, de fapt, opera sa a avut parte de două abordări dominante, mai consideră reputatul literat: una - cu spirit critic și imaginație, dar reductivă, alta - erudită, sintetică, dar fără suficient spirit critic. Iar omul a fost... cum să zic... nu un „continent”, ci un „arhipelag.” Conservator, a inovat (asemeni prietenilor Eminescu, Caragiale și Creangă) în multe privințe. Proza noastră „idilică” și „rurală” începe, ca fenomen, cu el. În roman a deschis, de asemenea, multe drumuri noi (pe care au mers, între alții, Rebreanu și Sadoveanu). Și în teatru a avut sclipiri (drama istorică Gaspar Grațiani e una dintre cele mai valoroase piese istorice autohtone).
Publicistul și ideologul, cu luminile și umbrele lui, rămâne o mină de aur pentru istoricii epocii - oricum, chiar când a greșit, n-a trișat; arhivistul a recuperat și editat multe documente-reper; pedagogul ar merita mult mai multă atenție; iar memorialistul e (în opinia mea) la nivelul nuvelistului - subliniază Paul Cernat. Ethosul său „central european/austro-ungar” a insolitat literatura română dar - în mod ironic - tocmai literatura de inspirație bucureșteană, munteană sau moldoveană, fără a mai vorbi de cea de călătorie, i-a rămas (pe nedrept) într-un con de umbră.
Filosofic vorbind, a devenit - stimulat de Eminescu - scriitorul nostru cel mai deschis către gândirea confucianistă - menționează Cernat. Ca formulă, e adesea surprinzător de modern: jurnalul în formă epistolară sau memoriile adresate (tot cvasi-epistolar) „către un prieten necunoscut” sunt numai câteva exemple. Eminescu a remarcat, cel dintâi, originalitatea umorului din Popa Tanda, pus în rând cu umorul superior al prozei anglo-saxone; observația ar putea fi extinsă și asupra altor texte, inclusiv asupra unor basme comice mai speciale. Prozele sale „canonice” au fost (unele dintre ele) ecranizate, cel puțin una dintre ecranizări - „La moara cu noroc”, regia: Victor Iliu - fiind o capodoperă - concluzionează Paul Cernat în portretul succint închinat memoriei lui Ioan Slavici. Ultima tușă: „Puțini scriitori „clasici” autohtoni au un potențial de reevaluare atât de ridicat. Chiar mă întreb uneori cât de cunoscut (pe ansamblu) e bătrânul Slavici”.
Recomandările noastre
