Tristeţea li se vede pe feţe, ochii lor parcă n-au vărsat niciodată o lacrimă de fericire. Îi vezi zilnic trecând pe lângă tine, cărând nişte saci imenşi de rafie. Singurul lor strop de speranţă rămâne tomberonul. E singura lor sursă de venit
Îmbrăcaţi sărăcăcios, murdari şi putrezi de bolnavi se trezesc cu noaptea-n cap pentru a strânge câţiva lei pentru mâncare. Sunt oamenii pet-urilor, oameni care din asta trăiesc. Fiecare stradă, fiecare tomberon, fiecare coş de gunoi, parcurile, restaurantele sunt luate la puricat, orice e bun: o sticlă de plastic, o doză de suc sau de bere. Este singura lor sursă de venit. Natura le este recunoscătoare, pentru că strâng ceea ce alţii aruncă. Se trezesc de la ora 3 noaptea şi caută în orice colţişor care le-ar putea aduce, pentru început, bani pentru un codru de pâine.
Merg kilometri pe jos pentru hrană
Nasul lor fin e obişnuit să simtă locaţiile cele mai bune, doar că trebuie să se mişte foarte repede, au concurenţă. Oamenii de la salubrizare au maşini. Ei bat Bucureştiul în lung şi-n lat doar cu piciorul. Norocul lor este că oamenii tot aruncă şi mai tot timpul au ce să adune. Asta este speranţa de care se agaţă oamenii pet-urilor. Parcurg kilometri pe jos pentru a se hrăni. În zona Şerban Vodă din Capitală l-am întâlnit pe Viorel. Cu o şapcă pe cap, fără dinţi în gură şi cu o problemă la picior (şchiopăta), bărbatul înarmat cu un sac de plastic cotrobăie prin pubele. Scopul lui era să-l umple. Nu l-am abordat pe loc, am vrut să vedem care este planul lui.
Oamenii îi primesc ca pe nişte leproşi
L-am urmărit pas cu pas. După ce a mai îndesat un pet de doi litri, asta după ce i-a scos dopul ca să încapă mai multe, şi-a urmat drumul. Oamenii se uitau la el ca la un lepros, însă el nu ridică ochii din pământ să îi vadă. Merge mai departe. Pe el îl interesează mai mult ce va găsi la următorul tomberon. După vreo câteva sute de metri, se opreşte. Îşi aşează sacul pe o bancă, îşi dă pălăria jos şi îşi şterge cu mâinile brăzdate de atâta cărat sudorile de pe frunte. Nu zăboveşte mult şi pleacă. Timpul este preţios pentru el. Ajunge în zona Piaţa Unirii, se uită la coşul de gunoi de la semafor, nu e nimic. Merge mai departe. Se pierde printre oamenii grăbiţi să ajungă la muncă, el se deplasează mai greu, are probleme cu piciorul. A căzut într-o piscină. Asta urma să aflăm de la el. După 45 de minute de mers pe jos, Viorel ajunge la destinaţie. Undeva în spatele Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din Capitală se află un centru de reciclare. Aici, oamenii amărâţi stăteau la coadă să îşi vândă marfa colectată.
„Imigranţii vor avea casă şi noi stăm pe străzi”
“Sunt pe traseu de la ora 3 noaptea. Sunt foarte mulţi amărâţi care fac lucrul ăsta. Dacă nu ieşi devreme pe stradă, mori de foame! Fiecare are traseul lui. Eu am străzile mele, alţii pe ale lor. Aţi văzut sacul pe care-l căram în spate? Ştiţi câţi bani am luat pe el? Trei lei! Şi sunt de şapte ore pe străzi. Am fost zidar, faianţar, eram bun meseriaş, dar am avut ghinion. Am lucrat în Franţa şi dintr-o neatenţie am căzut într-o piscină goală şi mi-am dislocat şoldul. De asta merg şchiopătând. Acum din asta îmi câştig pâinea. Am plecat ca să mai strâng nişte plastic, să fac rost de bani de mâncare”, ne-a spus Viorel Dobrin, de 47 de ani, care umblă pe străzi de mai bine de patru ani. Ceva mai departe de acest centru, un bărbat îmbrăcat ceva mai bine, cu barbă lungă şi cu trei saci pe spate venea agale. “Îmi cresc nepoţii de când aveau şase ani. Mama lor, sora mea, a murit când aceştia erau micuţi. Acum au 20 şi ceva de ani, muncesc cu toţii, dar pe mine, la 57 de ani, nu mă mai angajează nimeni. Aşa că sunt nevoit să îmi câştig pâinea cum pot. Nu dau în cap, nu fur, pur şi simplu încerc să supravieţuiesc. Pentru noi, săracii, nu se găseşte de muncă, dar imigranţii vor avea casă, masă şi unde să doarmă. Guvernanţii au grijă de străini, dar la oamenii amărâţi din ţară nu se uită”, s-a descărcat, cu o amărăciune în suflet, Ion Ciobanu. La centrul de reciclare din zona Unirii peste 20 de oameni ai străzii vin zilnic cu sacii plini de pet-uri.
FOTO: Nicu Dîrdîiac