Câteva pagini dintr-un scenariu apocaliptic al ... sexului. O călătorie într-o lume a viitorului, la care se lucrează subtil și sigur, încă de astăzi. O (pre)cunoaștere a „omului vag”.
Vă prezentăm un fragment de analiză a felului de a vedea viitorul în ceea ce privește ... sexul oamenilor.
– Intrǎm într-o lume vagǎ, spuse Matilde dupǎ ce se aşezǎ la masa de pe balcon pentru a-şi lua micul dejun.
Clever urcǎ pe scaunul din faţa ei şi adoptǎ o poziţie de student care asistǎ la o prelegere. Pupilele i se mǎrirǎ brusc, iar urechile i se ciulirǎ dintr-o zvâcnire, ca şi cum ar fi trebuit sǎ capteze informaţii de o mare importanţǎ pentru propria supravieţuire.
– Ceea ce se profileazǎ la orizont, continuǎ Matilde, este apariţia unui om vag.
A unui om indiferent la rǎdǎcinile sale, deci indiferent la trecut. Omul vag este însǎ şi omul care nu se intereseazǎ de viitor. Omul vag nu are decît prezent. Îţi poţi imagina aşa ceva?
În lunile de varǎ, Matilde se trezea practic odatǎ cu rǎsǎritul soarelui, cu o orǎ sau o orǎ jumǎtate înainte de soţul ei. Iar marea sa plǎcere, poate singura veritabilǎ plǎcere a zilei, era sǎ-şi ia micul dejun pe balcon, aşteptînd ca primele raze de soare sǎ dea viaţǎ, sǎ coloreze zidurile oraşului Avignon. Pânǎ la apariţia lui Clever în viaţa lor, Matilde îşi bea cafeaua cu cîte o carte în faţǎ, sau cu câte un carnet de note alǎturi. De când îl avea însǎ pe Clever, nu mai nota nimic. Plǎcerea unui mic dejun pe balcon era dublatǎ de plǎcerea de a vorbi cu voce tare.
– Unii numesc asta globalizare, eu o numesc lume vagǎ.
Clever înghiţi în sec, ca şi cum ar fi oftat. Ceea ce îi confirmă încǎ o datǎ Matildei cǎ avea în faţa sa o fiinţǎ înzestratǎ cu capacitǎţi intelectuale empatice.
– Deci, omul vag nu este interesat decît de prezent, şi încǎ de aspectul cel mai jegos al prezentului, adicǎ prezentul imediat. Pentru cǎ existǎ şi un prezent lung, dar omul vag nu poate vedea atît de departe, dioptriile sale existenţiale au fost modificate. Omul vag s-a rupt de istorie şi s-a ancorat de televizor. Ce-o sǎ ne facem, Clever, cînd vom fi înconjuraţi numai de oameni vagi?
Clever mîrîi uşor în acelaşi timp cu o notǎ de indignare, dar şi de protecţie. E ca şi cum ar fi vrut sǎ-i spunǎ Matildei cǎ el, în calitate de cîine al familiei, va face tot posibilul pentru a-şi proteja stǎpînii de eventualii oameni vagi.
Matilde bǎu cîteva înghiţituri din sucul de portocale, apoi începu sǎ întindǎ o pojghiţǎ subţire de unt pe un sfert de baghetǎ tǎiatǎ în lungime.
– Într-o lume vagǎ, continuǎ Matilde, oamenii vagi vor avea sentimente vagi. Tot aşa vor fi şi visele lor, vagi. Iar relaţiile dintre ei vor fi şi ele, vagi. Cînd nu-şi vor mai pune problema de unde vin, oamenii deveniţi vagi nu se vor mai întreba nici unde se duc. Ei vor vegeta în baia de imagini a societǎţii de consum.
Matilde era foarte ataşatǎ de un platou de argint pe care îşi pregǎtea în fiecare dimineaţǎ micul dejun. Un platou oval, destul de mare ca sǎ primeascǎ pe el ceaşca din porţelan, ceainicul din fontǎ, paharul cu suc de portocale, untiera şi coşuleţul cu pâine. Încǎrcat cu toate aceste elemente, platoul pǎrea extras din laboratorul unui alchimist. Micul dejun avea, pentru Matilde, în primul rând o funcţie vizualǎ. Inspiratǎ de contemplarea platoului, Matilde intra imediat într-un fel de transǎ reflexivǎ.
– Pentru omul vag, cuvântul familie nu va însemna absolut nimic. Omul vag nu va avea nici un interes sǎ aibǎ descendenţi. Din întâmplare sau datoritǎ unui instinct rezidual, el va continua probabil sǎ se reproducǎ, dar copiii sǎi vagi vor fi educaţi de societatea vagǎ. Ce sǎ transmitǎ un om vag unui copil vag?
Clever se ghemui brusc pe scaunul sǎu, iar Matilde rǎmase stupefiatǎ: ultimele sale cuvinte îl fǎcuserǎ pe Clever sǎ intre într-o uşoarǎ erecţie, motiv pentru care, dupǎ toate aparenţele ruşinat, cîinele îşi schimbase poziţia pentru a-i masca stǎpânei sale acest lucru.
Matilde se simţi atât de impresionatǎ de reacţia animalului, încât se ridicǎ pe jumǎtate, se aplecǎ peste masǎ şi îl mângîie pe cap.
– Nu te jena, Clever… Ei ar trebui sǎ fie jenaţi.
Clever continuǎ sǎ-şi ascundǎ sexul şi începu sǎ gâfâie sacadat, ca şi cum ar fi fǎcut un efort de gândire suplimentar.
– În curând, omul vag nu va mai avea sex, explicǎ Matilde.
Cum aşa? citi ea în privirile lui Clever.
Matilde muşcǎ din bucata de baghetǎ unsǎ cu unt, sorbi o gurǎ de ceai verde şi începu sǎ vorbeascǎ cu gura plinǎ.
– Da, da. S-a terminat cu diferenţa bǎrbat/femeie. În societatea vagǎ, menţiunea bǎrbat şi menţiunea femeie nu vor mai figura pe nici un formular administrativ.
Mǎi, sǎ fie!
– Interzis prin lege. Precizarea sexului este o formǎ de discriminare. Pentru cǎ sexul nu are legǎturǎ cu genul. Pentru cǎ, dragǎ Clever, a avea un vagin nu înseamnǎ cǎ eşti de gen feminin, iar a avea o puţulicǎ nu înseamnǎ cǎ eşti de gen masculin.
Stupefiant! Absolut stupefiant!
– Sigur cǎ e stupefiant. Dar aşa se deseneazǎ viitorul vag al lumii mondializate. În grǎdiniţe, toţi copiii vor trebui sǎ facǎ pipi aşezaţi pe oliţǎ, ca sǎ nu se creadǎ bǎieţeii superiori fetelor, fiindcă sunt capabili sǎ facǎ pipi în picioare. Înţelegi în ce confuzie intrǎm? În toate şcolile, toaletele vor purta, în locul vechilor desene bǎiat/fetiţǎ, urmǎtoarele inscripţii: dacǎ consideraţi cǎ sunteţi o fiinţǎ de gen masculin, intraţi sǎ faceţi pipi aici – dacǎ consideraţi cǎ sunteţi o fiinţǎ de gen feminin, intraţi sǎ faceţi pipi aici.
Clever se ridicǎ brusc şi lǎtrǎ o datǎ puternic spre Matilde.
– Da, Clever, şi eu sunt indignatǎ. Copiilor li se va inculca de mici ideea cǎ ei înşişi trebuie sǎ-şi construiascǎ genul, şi nu sǎ se simtǎ dependenţi de anatomia care le-a fost furnizatǎ la naştere.
Matilde începu sǎ-şi ungǎ cu unt o a doua bucatǎ de baghetǎ. Primele raze de soare dǎdeau culoare zidului secular pe care îl admira aproape în fiecare dimineaţǎ Matilde. Toatǎ partea de sus a zidului, crenelatǎ, veritabilǎ dantelǎrie de piatrǎ, deveni vie, auriferǎ.
Fragmentul este din ultimul roman al scriitorului Matei Vişniec: „Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă”.
Tipologia stabilita de Matei Visniec, care dă titlul noului său roman, îi include și pe cititori. Există cititori de tip pantof și cititori de tip umbrelă. Cititorul de tip pantof este disciplinat și răbdător, are încredere în autor, începe cartea de la primul cuvânt și o închide după ce ajunge la ultimul, fără să fi sărit nici măcar o virgulă. Cititorul de tip umbrelă privește neliniștit jocul cuvintelor, parcurge cartea pe sărite, se întoarce la unele pasaje, pe altele le traversează în diagonală, aprofundează numai dacă îl captivează textul și, nu de puține ori, încheie cartea citind începutul.
Lectura acestui roman de călătorie – prin lumea ideilor, prin istoria misterului teatral, dar și prin ținutul miraculos al Provenței – va constitui pentru ambele categorii de cititori o experiență spirituala „tectonică” (în aceste pagini se ciocnesc două placi tectonice: prima este un continent de viață trăită, iar a doua este paradisul voluptuos al ficțiunii), dar va funcționa și ca un test. „Poveștile ne plac atunci când conțin enigme. Sau tâlcuri (cuvintele vechi au uneori o înțelepciune care stă la pândă, este cazul cuvintului tâlc). Acest roman doldora de povești aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Inițial am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvânt și pentru teatru, pentru gest și pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuți, orașul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris și Avignon (mari capitale ale teatrului). Rețineți că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceți din ea…”, spune autorul, Matei Vișniec.