Duminică, 16 februarie 2020, m-am răsfățat sub soarele unuia dintre cele mai însorite ceruri ale României, în orășelul în care Tadeu Hâjdeu, zis și Bogdan Petriceicu Hașdeu, s-a lăsat doborât de durerea pierderii Iuliei, unica fiică, o minune de fată stinsă din viață la nici 19 ani. Dar nu astăzi e ziua în care voi lua la bani mărunți destinul acestei familii strălucitoare și ciudate deopotrivă. Astăzi voi aprofunda - și n-am niciun regret - ceva muuult mai bizar. Focusați-vă!

Voi povesti despre teoria potrivit căreia consumul de carne, lapte, legume, fructe și mai ales miere din alte locuri decât cele de baștină îți pot modifica ireversibil structura umană! N-ați mai auzit despre așa ceva, este? Personajul principal? Unul fabulos! Cadrul? Luminos și dulce: Târgul Mierii de la Casa Tineretului (da, din Câmpina!).

Am (bine) intenționat să creez (ce frumos sună!), la mijlocul acestui februarie spărgător de poze la săniuș, un reportaj la Târgul Mierii organizat de paisprezece ani consecutiv, dacă nu mă înșel, în tihna peisajelor imortalizate cândva de Nicolae Grigorescu.

Dinspre Strada Petrolistului

Am ratat inaugurarea, consumată cu două zile înainte, vineri. Una colorată - din câte am înțeles - cu dansuri populare, copile îmbrăcate în ii și fuste roșu-n alb, cu panglici tricolore încinse de-a latul primarilor nemuritori, cu muzici zise românește, cu voie bună, ce mai!

„Ptiu, ce imagini am pierdut! Îl umileam pe Caragiale”, mi-am scuipat înciudat în sân în timp ce traversam (duminică, pe la prânz) dinspre Strada Petrolistului, unde-mi parcasem „Jaguarul de serviciu” (personal), spre coada Autogării Câmpina.

Mici și băieți în trening

Am ocolit elegant burta cu un nasture sărit al unui șăpcălios cu pulan și pistol (oare tot „Carpați” or avea în dotare?), am alunecat pe lângă o damă bine (conturată) - și frumoasă pe deasupra, s-a întors și am surprins-o când mi-am sucit, la rândul meu, gâtul înapoi spre ea -, care a râs, făcându-mă să uit de grăsanul cu fluierul îndesat în gură, și iată-mă învăluit într-un nor ce-mi picura în nări mirosuri de mici și fleici tăvălite pe grătar în sânge propriu.

„Halal târg de miere!”, am rostit cu voce tare. Și-am și grăbit pasul, privirile umede de poftă (de mici) ale băieților în trening și ale pensionarilor cu pantofii scâlciați înșiruiți la coada aburindă încurajându-mă în acest sens.

Ce n-am văzut?

Printre rame și stupi, costume de apicultor agățate de umerașe și ștampilate cu etichete fluturânde pe care puteai desluși prețul (150 de lei), tarabe improvizate pe care erau învârtite la proțapuri înviate în foc cozonaci din secuime, goi de miez și de sens, măsuțe doldora cu halva, baclava, turtă dulce și alifii șprițuite cu levănțică.

Ce-am mai văzut? Funduri (din lemn și nu numai), linguri, capace, căpăceli, oameni mulți, sute, pe spații mici, cărăuși, căruțuri. Ce n-am văzut? Coșuri de gunoi și polițiste drăguțe!

Mană, nu manuka

Tocmai când mă lăsasem pradă gândului că am greșit târgul, undeva din dreapta și chiar când soarele a țâșnit de după draperia unor cumulonimbuși grațioși, am zărit și primele borcane gălbui, pântecoase, urcate unele în capul altora, stivuite pe postamente încadrate de vânzători binevoitori.

„Ia «Manuka de România», ia mana de brad, e mai bună și mai ieftină decât aia din Noua Zeelandă!”. Vocalizele femeii ce-și întindea recipientul cu conținut negru, vâscos, ademenitor înaintea fețelor curioase m-au amuzat.

Poate avea dreptate într-un fel. La cât este de căutată (și de scumpă) mierea de manuka, considerată cea mai bună din lume, e limpede că este și falsificată pe scară mare. Mai bine un borcan cu mană de stejar sau de brad de la noi!

40 de lei, cel mai scump kilogram

Bine, nici acestea nu-s chiar la prețul corcodușelor. Pentru mana de stejar - cea mai scumpă - trebuie să scoți din buzunar 40 de lei pentru un kilogram. Pentru cea de brad, 40 de lei, chiar și 35 (cea mai deschisă la culoare).

Pulsul scorurilor scrise mic, mic de tot și lipite în dreptul sticlei rotunde doldora de miere mi-a fost întrerupt de un individ curățel, Andrei, care a ținut să mă (i)lumineze: „Costă mai mult mierea de mană de brad, dar știți de ce?”.

Transpirația și zaharurile

Încurajat de indispoziția mea pe care a luat-o drept interes, omul m-a privit în ochi și și-a dat drumul (la gură): „Păi, e greu de produs domne’. Cum se obține? Dintr-un fel de transpirație a copacului pe care o adulmecă niște insecte, ca un fel de muște bețive, așa. Astea, după ce se îmbibă cu transpirația aia, încep să depună pe trunchi niște zaharuri. Abia atunci intervin și albinele”.

Pam-pam!

N-am reușit să mimez entuziasmul, nici măcar gratitudinea. Am dat să-i întorc spatele, dar în aceeași fracțiune de secundă am realizat că el este și va fi, de fapt, personajul principal al articolului meu.

Așadar, nu puteam trece pur și simplu pe lângă el.

Nada și confesiunea

„Unde găsesc cea mai bună miere din târg?”, i-am aruncat, evaziv, mănușa. A ridicat-o, indicându-mi dintr-o smucitură ascuțită a bărbiei un stand. „De acolo cumpăr de patru ani, e un apicultor vechi, de la noi, din Prahova”, m-a asigurat, nu înainte de a mă chestiona în legătură cu locul nașterii.

Răspunsul l-a satisfăcut, pentru că a urmat pe un ton confesiv: „Vă spun ceva ce nu știe multă lume. Toți oamenii trebuie să consume miere doar din pământul lui, din locul în care s-a născut. Și nu doar miere, ci și carne, lapte, legume, fructe. Dacă schimbă elementele, își schimbă viața. Și nu în bine”.

Elementele chimice ale pământului

L-am privit pentru prima oară atent, scanându-l din creștet până în vârful picioarelor. Coerent, îngrijit, chiar o notă de eleganță răzbătea dinspre Andrei. „Care-i problema lui, atunci?”. Umbrele din ochi și zâmbetul pe care n-am izbutit să-l maschez la timp m-au trădat.

„Nu mă crezi, dar dacă ți-aș spune că schimbând elementele chimice ale pământului prin schimbarea alimentelor pe care le consumai de regulă dintr-o singură zonă modifici de fapt structura ta umană?”. „Ha?”, m-am holbat alertat. „Mierea, de exemplu...”. S-a relaxat vreo două secunde fericit (fericit că-și găsise fraierul).

Cum poți deveni moldovean

„Mierea - a reluat pe un ton didactic nebunul nelegat - este un produs obținut în urma trudei albinelor. Dar orice miere este produsă într-un anumit areal, din care s-au hrănit și părinții, și buncii, și strămoșii tăi. O ai, deci, în gene. Dacă schimbi regiunea și consumi, să zicem, miere din Moldova, vei ajunge, în timp, să vorbești ca ei - ce maimuțăreală de grai! -, să ai viciile lor - ce bețivi! -, să ai...”.

„Femeile lor (focoase)”, l-am completat în gând și din acea clipă nu l-am mai auzit (și nici ascultat) pe nelegatul Andrei. În timp ce i-am strâns mâna și am făcut dreapta împrejur, a mai bolborosit ceva despre otrăvirea corpului, despre niște elemente chimice toxice și lumânări făcute din ceară de albine, pure, neîntinate de parafina bisericilor producătoare de lumină pe bani ...

150 de lei pentru 4 kg de miere și doi faguri

M-am pierdut în mulțimea împrăștiată printre borcanele galbene de miere, punguțele cu granule de polen, sticluțele cu sirop de cătină, fagurii turtiți în cutiuțe transparente din plastic, răsuflările puturoase și amiaza care coborâse, imperială, peste orășelul găzarilor.

PS: Înainte de a mă sui în „Jaguar”, am achiziționat, în schimbul a 150 de lei (la recomandare, fără negociere), un kilogram de mană de stejar, unul de mană de brad, unul de miere polifloră (200 lei), unul de miere de munte (300 lei) și doi faguri (la pet). Toate din zone diferite! Nu de alta, dar visez să-mi schimb total structura organismului.

La târg se putea plăti și prin mijlocirea pioesului.

Fotografii: Florian Saiu