Parcurg constant distanța București-Ploiești/Ploiești-București și tot adunând imagini (din fuga mașinii), impresii, uluiri sau curiozități m-am îmbibat într-o asemenea măsură cu informații încât am simțit că doar împărtășirea, așternerea lor aici m-ar putea elibera de povară. Cel puțin până la un nou plin. Puneți-vă centurile, urmează un reportaj pe patru roți!
S-o luăm, astăzi, dinspre Ploiești spre București. Dar nu pe frântura de autostradă ce leagă Țara găzarilor de haosul Capitalei, nu pe bucățica aceasta finalizată pe hârtie și inaugurată centimetru cu centimetru, dar pe lungimea căreia nici până astăzi nu găsești o toaletă, o cabină telefonică sau o stație de alimentare cu combustibil.
Pe așa-zisa autostradă București-Ploiești, când se reface marcajul, dispar ochii de pisică și când se mai inaugurează câte o bretea menită să smulgă din uitare satele Vlăsiei, se rup gardurile, hărtănite de mistreți, vulpi, viezuri și alte lighioane subțiate ulterior sub roțile automobilelor avariate la rândul lor. Deh, la noi șofatul este un fel de sport sângeros.
„Doreii” își fac de cap
Dar nu despre acest mic tronson de autostradă e vorba în rândurile care urmează. Nu astăzi.
Călătoria promisă se va desfășura pe traseul Ploiești-București, via Românești-Ciolpani-Otopeni-Băneasa. Prin sate, prin mici orașe, prin păduri, prin izul istoriei, pe vechiul drum sufocat de zecile de mii de mașini care-l calcă zilnic în fuga lor nebună spre Valea Prahovei, spre aeroportul Henri-Coandă sau aiurea.
De reținuț! Centura Ploieștiului e practicabilă, în regim de autostradă românească, dar utilă, pentru că ocolește urbea lui Nichita Stănescu. Îți menajează nervii și-ți dăruiește timp. Bine, în anumite intervale orare. E de prisos să mai menționez că fluxul dimineață/seară-vineri/duminică e sufocant.
Înjurături, nervi, blesteme
Scăpați, deci, din chinga Ploieștiului, iată-ne în Românești (e o localitate, nu un trop). După un scurt avânt, de doar câțiva kilometri, frână, frână, frână! Șoseaua, împărțită până aici generos în câte două benzi pe sens, se înjumătățește brusc. Dar brusc, fără vreo atenționare prealabilă. Autovehiculele se îngrămădesc, beculețele semnalizează nevrotic, conducătorii auto scrâșnesc din dinți, înjură, blesteamă. Fiecare pe limba lui. Și totul coagulat în efortul de a se încolona, hodoronc-tronc, pe o singură bandă.
Motivul ni se relevă în câteva zeci de secunde: în stânga, chiar pe mijlocul panglicii gri, chiar în buricul acelui du-te, vino amețitor, „doreii”, suiți în macarale înalte sau pe tocuri tocite de bocanci, așază meticulos și netulburați separatoare de beton între benzi. Construiesc, pasămite, o autostradă.
Atenție, urmează Ciolpani-Tâncăbești!
Pentru că, da!, cele patru benzi de pe Drumul național 1 (DN1) sunt împărțite, reordonate și redefinite, pas cu pas, prin aplicarea acestor despărțitoare, într-un desen ce se vrea a reprezenta o autostradă. Una de beton, fără garduri, doldora de treceri de pietoni și pasarele! Inițial, s-a aplicat metoda în „curbele periculoase”, apoi a crescut aproape pe toată lungimea traseului București-Ploiești (sau invers, mă rog).
Dar hai c-am depășit îngustimea șoselei (și a minților conducătoare) și nu mai am chef să mă enervez. Și-așa mă așteaptă o zi rotundă. Atenția, captată cu vreme bună în urmă, mi-e fixată pe raza așezării Ciolpani (alt loc de poveste, pe care am să-l evidențiez cu alt prilej) și mai încolo.
Uciderea Căpitanului, a Decemvirilor și a Nicadorilor
De ce? Pentru că imediat cum treci de indicatorul cu numele localității menționate anterior, înainte să intri în Tâncăbești, deci undeva într-o buclă de pădure, se ridică, solemn și anonim, într-un refugiu, un monument îngrijit, o cruce mare și neagră din lemn închinată amintirii legionarilor. Celor mai importanți dintre ei.
Ce însemnătate are locul, ce s-a întâmplat la mijlocul distanței dintre Ploiești și București, la kilometrul 30?
În dimineața zilei de 30 noiembrie 1938, adică în urmă cu 82 de ani, Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, a fost sugrumat, alături de alți 14 legionari de frunte (cei 10 Decemviri - responsabili de executarea deputatului Mihai Stelescu - și cei trei Nicadori - responsabili de uciderea lui I. G. Duca) de jandarmi, la ordinul direct, se spune, al regelui Carol al II-lea (în același an a fost instaurată dictatura regală - de atunci până-n 1989 am ținut-o tot în dictaturi).
Adevărul istoric omis
Așa, și?
Nu aprofundez aici contextul istoric (deși mă interesează) - e mult prea amplu și nuanțat -, dar nu pot omite faptul că asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți membri ai „Cămășilor verzi” nu a fost elucidată și nici corect interpretată până astăzi. Oare de ce se feresc istoricii să dezvelească, oficial, adevărul istoric?
Aș avea câteva idei, dar să revenim la reportajul pe patru roți. Parcă de aici începusem, nu?
În pădurea de la Tâncăbești, deci, acolo unde se consideră că au fost omorâți, mișelește, liderii mișcării de extremă dreaptă din România interbelică, adepții de azi ai acestora sau poate, cine știe?, descendenții acestora, au ridicat o cruce din lemn, sculptată manual, pe care este scrijelit numele fiecărui cap legionar ucis în acea noapte ticăloasă.
Flamura verde a înviat
Crucii în sine i s-a adăugat un mic altar, înțesat cu lumină (lumânări aprinse), câteva zeci de dale încropite într-o alee și o curățenie nefirească pentru un astfel de spațiu.
Nu știu dacă oamenii care călătoresc dinspre Ploiești spre București opresc în dreptul acestui refugiu emblematic, dar sigur vă pot spune că locul este curat-lună. Și cu siguranță nu grație educației trecătorilor.
Altarul închinat memoriei legionarilor este, fără îndoială, îngrijit consecvent. Cinste îngrijitorilor, măcar nu-ți mai ții respirația când se întâmplă să poposești în zonă!
Tendințe politice actuale
Locul, altarul închinat lui Corneliu Zelea Codreanu, s-a mai îmbogățit cu un element: o mândră flamură verde legionară, ridicată sus, în slava pădurii desfrunzite.
N-ai cum să nu te miri. Ai zice că această cruce sumețită în memoria legionarilor români ia pulsul, zi de zi, tensiunilor politice europene, grefate - de ce să n-o spunem - tot mai aprig pe răbojul facțiunilor de dreapta.
Prostituatele, împinse spre capitală
Unde mai pui - uitași să amintesc - că locul, ocupat cândva de vânzătoarele de plăceri (silite, de fapt, să-și comercializeze nurii - chestie veche și actuală totodată), a fost curățat impecabil? „Nu întinați, prin desfrâu, memoria acestor oameni!”, pare să fi fost mesajul îngrijitorilor fantomei lui Corneliu Zelea Codreanu.
Și așa s-a și întâmplat. Vadul femeilor obligate să-și vândă carnea a fost strămutat mai jos, departe de cruce și de fantome, spre București, în zăpada murdară a unei capitale rămase parcă de-a pururi cu o sută de ani în urma modelelor visate.