Laurence Tacou, cea care a vândut la licitaţie documentele lui Emil Cioran, este convinsă că filosoful ar râde de „agitația extravagantă” stârnită în jurul manuscriselor sale.

Directoarea Editurii L’Herne, Laurence Tacou, cea care a vândut, printr-o casă de licitaţii, manuscrisele lui Emil Cioran, vorbeşte despre originile sale şi despre relaţiile tatălui ei, Constantin Tacou, cu intelectualii români stabiliţi în capitala Franţei, în secolul trecut.

Directoarea Editurii L’Herne explică şi legătura pe care o are cu Eleonora Cioran (86 de ani), cumnată a filosofului, văduva lui Aurel Cioran. Aceasta din urmă a afirmat săptămâna trecută că, în vara lui 2010, Laurence Tacou i-ar fi sustras din casă manuscrisele lui Cioran scoase, ulterior, la vânzare şi adjudecate cu 406.000 euro.

După mai puţin de o zi, octogenara şi-a retras acuzaţiile, recunoscând că, de fapt, i le vânduse cu 36.000 de euro. EVZ: Unde era născut tatăl dumneavoastră? A purtat dintotdeauna numele de Constantin Tacou? Laurence Tacou: Constantin Tăcu (în 1972, numele a fost francizat în Tacou) s-a născut pe 28 ianuarie 1921 în Livezi, un sat în munţii Macedoniei Orientale (Grecia). Tatăl lui era păstor şi cres cător de animale asemenea celei mai mari părţi a locuitorilor satului - toţi macedo-români. La începutul anilor ’30, familia lui s-a instalat, în urma unei oferte funciare făcută macedo-românilor de către guvernul român, în Dobrogea, aproape de Silistra. Apoi, conflictele cu Bulgaria au obligat familia să fugă şi să se instaleze aproape de Bucureşti unde şi-a continuat activitatea de crescători de animale. Familia a vea origini simple, dar era foarte educată, foarte aplecată spre literatură şi filosofie. Tatăl meu era abonat la revista "Nouvelle Revue Française".

Cum a ajuns tatăl dumneavoastră să trăiască în Franţa? În 1947-1948, tatăl meu a fugit din România, a traversat toată Europa, a trecut prin lagăre şi, în final, a ajuns în Franţa, unde şi-a găsit loc într-un hotel pentru studenţi. A devenit asistentul profesorului Georges Dumézil (filolog şi academician francez - n.r.) la Institutul de Limbi Orientale, datorită multora (şi rarelor) dialecte pe care le învăţase începând din copilărie.

V-aţi cunoscut bunicii? Când aţi venit prima oră în România? Mi-am întâlnit pentru prima oară bunicii români, Ştefan şi Maria, în 1969. Aveam în jur de 16 ani. A fost foarte emoţionant. Aceasta a fost prima mea călătorie în România şi, împreună cu verişorii, cu fratele şi cu surorile mele, am mers la schi, la Poiana Braşov, o staţiune care tocmai se deschisese. Mi-amintesc că, la căderea serii, lupii apăreau pe pârtii.

Cum l-a întâlnit tatăl dumneavoastră pe Cioran şi cât de apropiaţi au fost? Există o corespondenţă între ei? Tatăl meu l-a întâlnit pe Cioran în anii ’60, în micul cerc al românilor din Paris. S-au împrietenit şi, prin urmare, tata, care era deja editorul lui Mircea Eliade, a devenit şi editorul lui Cioran (pentru cărţile scrise în ro mâneşte). L-am văzut deseori pe Cioran la Editura L’Herne şi în casa părinţilor mei. Am văzut, de asemenea, o corespondenţă între tata şi Cioran, despre care nu ştiu unde se găseşte acum.

1979. Mircea Eliade alături de Constantin Tacou FOTO: ARHIVA FAMILIEI

Vă trageţi dintr-o famile bogată? De unde provenea mama dumneavoastră? Mama mea, Christiane Seguin, se trăgea dintr-o mare familie de industriaşi şi inventatori dinspre tatăl ei. Descindea din fraţii Montgolfière, apoi din Marc Seguin, inventator de poduri suspendate şi de căi ferate, apoi din Louis Seguin, inventator de motoare de avion. Mama ei era galeză de origine irlandeză, iar ea a fost crescută în Ţara Galilor. N-a pus piciorul în Franţa decât după război. Împreună cu verişoara ei, îi vizita pe studenţii refugiaţi şi aşa tatăl meu şi ea s-au cunoscut şi sau îndrăgostit.

Cât de apropiat era tatăl dumneavoastră de intelectualii români din Paris? Era prieten cu mulţi artişti (precum Horia Damian) şi scriitori români (Mircea Eliade). Toţi românii aflaţi în trecere prin Paris veneau să-l întâlnească.

Când i-aţi întâlnit întâia oară pe fratele şi cumnata lui Cioran - Aurel şi Eleonora? Doamna Cioran povesteşte că, la începutul anilor ’90, v-a vizitat în Franţa. Nu i-am întâlnit pe Aurel sau pe Eleonora Cioran în acei ani. Doamna Cioran l-a cunoscut pe tatăl meu în anul în care, de altfel, l-a întâlnit pentru prima şi singura oară pe Emil Cioran. Nu am întâlnit-o pe doamna Cioran decât vara trecută, când am venit, la solicitarea ei, la Sibiu.

Ce legătură aţi avut, de-a lungul timpului, cu Eleonora Cioran? Nu am avut vreo legătură cu doamna Cioran înainte de anii 2007-2008, când i-am propus un contract pentru publicarea căr ţilor lui Cioran pentru care ea percepea drepturi de autor. Am declanşat, de asemenea, pe cheltuiala Editurii L’Herne, o procedură în justiţia franceză pentru a i se recunoaşte drepturile care i se cuveneau de la Cioran - atunci când aceste drepturi fuseseră revendicate de Centrul Naţional al Cărţii şi de fratele Simonei Boué (proces pierdut - n.r.). Doamna Cioran era încântată de tot ce făceam pentru ea şi pentru opera lui Cioran.

Se ştie că Emil Cioran a avut un contract pe viaţă cu Editura Gallimard? Cum de o parte dintre cărţile lui au apărut la Editura L’Herne? Cioran avea, în principal, un contract pentru cărţile în limba franceză cu Gallimard. Cărţile scrise în româneşte au apărut la L’Herne încă din anii 1970. Aveam contracte cu el nu doar pentru ediţiile franceze ale acestor cărţi, ci şi pentru cele mondiale, fiindcă Cioran voia ca volumele lui să fie, de atunci înainte, traduse din franceză în alte limbi. El supraveghea traducerile, reducea semnificativ textul şi refăcea mult stilul. Am publicat vreo zece dintre cărţile lui. Drepturile de autor aferente acestor titluri i le plătim doamnei Eleonora Cioran.

DESPRE CUMNATA FILOSOFULUI

"Eleonora Cioran e o femeie de afaceri"

E profitabil pentru Editura L’Herne să-l publice pe Cioran? Este foarte important pentru mine să-l public pe Cioran. Este un autor foarte apreciat, deşi cărţile lui se adresează unui public relativ restrâns. Be neficiile financiare editoriale sunt mărunte. Succesul în planul prestigiului este însă mare.

Vânzând manuscrisele lui Cioran aţi făcut posibilă împrăştierea lor în lume. Credeţi că a fost o decizie etică din partea dumneavoastră, ţinând cont de ceea ce îi datorează Editura L’Herne lui Cioran? Cum credeţi că ar fi văzut el gestul dumneavoastră? Vânzarea stipula că toate documentele puteau fi cumpărate într-un singur lot, ceea ce s-a şi întâmplat. În ceea ce mă priveşte, a trebuit să fac un important împrumut pentru a plăti manuscrisele, împrumut pe care trebuia să-l returnez şi nu eram doar eu cea care să hotărască vânzarea lor. Cred că Cioran, care era orice numai materialist nu, ar râde de a gita ţia extravagantă - care ilustrează perfect gândirea lui - stârnită în jurul manuscriselor sale.

De ce aţi vrut să vă păstraţi anonimatul la licitaţie? Nu a fost intenţia mea sămi păstrez anonimatul, dar nici nu răspund la întrebările orişicui. De altfel, cine e cel care mi-a pus această întrebare în mod direct şi nu am răspuns?

O parte a publicului român v-a privit, la un moment dat, ca pe o afaceristă fără scrupule, care s-a îmbogăţit speculând nevoia de bani a unei femei în vârstă. Cum aţi contracara această imagine? Cred că astăzi lucrurile s-au clarificat. Doamna Cioran nu e deloc o bătrână doamnă vulnerabilă, ci o femeie de afaceri cu mintea întreagă. A revenit asupra declaraţiilor făcute. Ea a fost cea care a insistat ca eu să cumpăr aceste manuscrise pe care nu reuşea să le vândă. Le-am cumpărat în primul rând pentru a o ajuta. În Franţa, până la această pură întâmplare pe care a reprezentat- o vânzarea din 7 aprilie, nimeni nu ar fi plătit mulţi bani pentru aceste documente. Conduc o editură cunoscută pentru nivelul său intelectual, nu pentru cel co mercial, în concordanţă cu deviza familiei mele "Mai multă onoare decât profit". 1991. Constantin Tacou (1921-2001), împreună cu Emil Cioran FOTO: ARHIVA FAMILIEI LIICEANU, INTERVIU ÎN REVISTA "22"

"Laurence Tacou a cumpărat un bun furat"

Într-un amplu interviu acordat săptămâna aceasta revistei "22", Gabriel Liiceanu, editorul lui Emil Cioran în România, afirmă că Eleonora Cioran nu are, de fapt, niciun drept de moştenire asupra operei sau a bunurilor lui Emil Cioran.

"Nimeni din familia Cioran nu i-a lăsat Eleonorei Cioran nimic în privinţa operei lui Cioran: nici drepturi de publicare, nici manuscrise sau documente cioraniene", spune Liiceanu în interviul respectiv.

Potrivit acestuia, toate manuscrisele lui Cioran ar fi trebuit donate - urmând dispoziţia testamentară pe care Aurel Cioran a dat-o cu patru luni înainte de moarte, în iulie 1997 - Bibliotecii Judeţene "Astra" din Sibiu. "Dacă nu există un testament ulterior celui din 1997 (şi după ştiinţa mea nu există) (...), ne aflăm în faţa unui furt. (...) Laurence Tacou a cumpărat de la Eleonora Cioran şi a vândut apoi la Paris un bun furat", mai declară Liiceanu.

Acesta a povestit că relaţiile sale cu Eleonora Cioran s-au deteriorat după moartea lui Aurel Cioran: "Îi era foarte greu să accepte că, pe linia lui Emil Cioran, nu avea niciun statut de «urmaş». Mi-a cerut la un moment dat să împart bursele Cioran (...) între ea şi studenţi".

Laurence Tacou nu a dorit să spună câţi bani i-a plătit de-a lungul timpului Eleonorei Cioran în contul cărţilor publicate la L’Herne, afirmând că este vorba de un contract confidenţial, şi nu a comentat - până la închiderea ediției - afirmaţiile lui Gabriel Liiceanu.

Câştiguri nete pentru vânzătoare

Criticul de artă Pavel Şuşară a declarat, săptămâna trecută pentru EVZ, că, în genere, o casă de licitaţii percepe de la vânzător comisioane aproximativ egale cu cele percepute de la cumpărător.

Altfel spus, dacă omul de afaceri George Brăiloiu a trebuit să plătească 500.000 de euro pentru a intra în posesia manuscriselor pe care le adjudecase cu 406.000 de euro, vânzătorului îi revin, după scăderea taxelor, circa 300.000 de euro.

INVENTAR

33 de titluri de autori români, la Editura L’Herne

Fondată în 1957, Editura L’Herne a fost condusă, din 1972 până în 2001, de Constantin Tacou. Ulterior, managementul a fost preluat de fiica acestuia, Lau rence Tacou, cea care deţine conducerea şi astăzi.

În anii 2000, editura a fost cumpărată de magnatul francoelveţian Alain Duménil - plasat pe locul 90 în topul milionarilor din Hexagon. Averea acestuia a fost estimată, în 2008, la 413 milioane de euro. De-a lungul timpului, la L’Herne au fost tipărite 33 de cărţi aparţinând unor autori români. Printre cei publicaţi: Mircea Eliade (13 titluri), Mihail Sebastian, Emil Cioran, Andrei Pleşu, George Banu, Mariana Şora. Potrivit portalului www. societe.com, L’Herne a înregistrat pierderi de 283.000 de euro în 2010 şi de 233.000 de euro în 2009.