În ”Ab urbe condita”, Titus Livius povestește despre invadarea Romei de către gali, în 390 î.Hr. Conduși de Brennus, triburile unite ale galilor cisalpini au învins pe romani la Allia și nimic nu i-a mai putut opri pînă în mijlocul Romei.
Avea să fie singura dată în istorie cînd Roma a fost ocupată de forțe străine, invadatoare, pînă la căderea ei definitivă în fața goților, opt secole mai tîrziu. Așadar, galii lui Brennus au cucerit Orașul Etern, mai puțin colina Capitoliului, adică inima veche a orașului, unde romanii rezistau cu îndîrjire. Cum asediul continua și victoria lui Brennus era previzibilă, romanii au ieșit la negocieri, oferindu-se să-și răscumpere orașul. Brennus a cerut 1000 de pfunzi de aur contra retragerii. Romanii au acceptat. În ziua sortită plății, romanii au adus aurul și galii au adus cîntarele. Romanii au așezat cei 1000 pfunzi de aur în talere, dar cîntarele au arătat mult mai puțin. Romanii s-au plîns lui Brennus că contragreutățile aduse de gali sînt măsluite. Atunci, Brennus a scos sabia, a aruncat-o pe talerul contragreutăților și a strigat spre romani: ”Vae victis!” – ”Vai de cei învinși!”. Romanii au trebuit să mai aducă aur pînă cînd cîntarul, deja măsluit de gali și dezechilibrat în plus de sabia învingătorului, a arătat 1000 de pfunzi.
Această poveste este spusă, în general, pentru a aminti că soarta celor învinși într-o luptă este la dispoziția învingătorilor. După un război, învingătorul face justiția. Nu întîmplător, în poveste există o balanță. Mai mult, această poveste arată ceva din natura umană. Victoria dă oricui sentimentul că este îndreptățit la mai mult decît celui care a pierdut. Chiar și învinșilor. Însă, plătind prețul, care poate fi în aur sau în umilință, învinșii cîștigă ceva esențial: viața. Învingătorii puteau foarte bine să-i omoare. Dar învinșii au plătit pentru viața lor. Și, dacă pui în balanță viața cu orice altceva, oricît ar fi balanța de măsluită, viața atîrnă mai greu.
”Vae victis!”, însă, nu se mai aplică în civilizația noastră europeană. Învinșii nu mai sînt la discreția învingătorilor. Este, veți spune, un semn de civilizație, iar eu vă v-aș da dreptate. Dar ceva mă oprește. Un munte de absurd. Căci ceea ce se întîmplă zilele acestea în Europa este de un absurd înspăimîntător. Aici, azi, nu doar că învinșii nu mai sînt la discreția învingătorilor, dar învingătorii au ajuns la discreția învinșilor. Dacă din războiul rece imperialismul rusesc, în forma sa de atunci, sovietică, a ieșit învins de către democrațiile occidentale, vedem acum bine că învingătorii tremură la mîn(i)a învinșilor. Practic, Europa are pace sau război după cum vrea Rusia. Este exasperant că Europa nu îl poate împiedica pe Putin să facă război, dacă vrea.
Ne puteți urmări și pe Google News
Așa cum am mai scris aici, văd că vorbesc tot mai mulți oficiali: ne temem că Rusia va pune la încercare NATO, ocupînd militar, eventual cu ajutorul ”omuleților verzi”, un kilometru pătrat din teritoriul (terestru sau maritim) unui stat mic din Alianță. După Tratat, marii Alianței vor trebui să intervină militar, alungîndu-i pe ruși de pe teritoriul celui mic. O vor face? Teama cu care așteptăm acest moment este o dovadă că noi înșine nu avem încredere că cei mari chiar vor sări pentru cei mici, gata inclusiv de un război cu Rusia. Iar teama aceasta este amplificată de exasperarea neputinței noastre văzînd că nu avem nici o posibilitate să-l oprim pe Putin să ne facă ce vrea. Occidentul a învins Rusia în ultima confruntare istorică. Vae victoris! – Vai de învingători!
Cred că un semn al degenerescenței noastre este și acesta: am reușit să întoarcem pe dos cîteva observații îndelung validate de istorie și confirmate de tradiție.
Recomandările noastre
