M-am rugat de polițistul care patrula zona să îmi permită să las mașina în fața spitalului pentru cincisprezece minute. În acest spital au fost și încă sunt mulți oameni suferinzi. Diagnosticul oncologic este vestea proastă, greu de comunicat de către medic și dificil de acceptat de către pacient. Am făcut slalom printre oameni triști, copleșiti de suferința lor, dar am văzut și multe priviri vii, ale acelora care sunt prezenți și luptători. Aici l-au descoperit unii pe Dumnezeu, au învățat să se roage și au simțit că Hristos e viu, e aici cu și pentru noi. Speranța are altă dimensiune. E creionată de credința pacienților și se materializează prin munca echipei medicale. Suntem oameni pentru oameni.

Planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg

Am învățat să ajut zâmbind. E împlinitor să vezi cum se îmbină munca bine făcută cu dorința de luptă a bolnavilor. Cât despre această dată de 23, e ziua în care am văzut cea mai elegantă mastectomie și cea mai reușită sutură intradermică. E muncă susținută îmbinată cu bunăvoință și entuziasm. În spatele întregii echipe se afla mentorul meu, cel care ne îndrumă și ne motivează pe toți. M-am despărțit de ei cu dificultate. Mai aveam un drum de parcurs ca să îi mulțumesc Sfântului Pantelimon pentru toate ușile pe care le deschide și pentru toți oamenii de valoare care fac parte din viața mea. Am întârziat la mașină. Planul de acasă e rareori superpozabil cu cel din târg. Am avut un pic de așteptat pentru a-l întâlni pe mentorul meu, dar a meritat efortul. Cred că pacienții au prioritate, mai ales când eu sunt cea sănătoasă. Mi-am făcut tot felul de scenarii despre cum mă va certa polițistul și eram sigură că mașina mea se afla deja în parcul auto al primăriei. Totul a rămas la nivel de scenariu. Mi-am continuat drumul spre Sebeș. Această rută este mereu aglomerată, indiferent de sezon sau oră. Am cefalee, dar nu mă las. Trec de Sebeș. Acela e punctul de inflexiune. Mușchii faciali mi se relaxează. La sud de acest orășel se află Carpații Meridionali. Arcul carpatic este prin definiție un spațiu al liniștii, încărcat cu multă istorie și nenumărate povești. În codrul carpatin s-au retras toți strămoșii noștri din calea popoarelor migratoare. Tot acolo și-au mutat bisericile de lemn în vreme de restriște pentru a se ruga. Alteori, munții i-au scăpat pe lotrii de arcan.

Maratonul Dacilor

Și totuși, dintre toate grupele montane, care contează cel mai mult pentru neamul nostru ? Pentru mine, munții Șureanu au un statut aparte. Aici se află un domeniu schiabil iubit de popor și de demnitari. Tot pe aici trece Transalpina, drumul regelui. Dincolo de aspectul turistic al zonei, răzbate istoria așezată în straturi. E tărâmul în care dacii și-au poziționat capitala și centrul religios. E un munte sacru, ce poartă pecetea credinței vechilor daci, pecetea lui Zamolxe. Aici și-au dezvăluit dacii latura spirituală, au crezut în nemurire și tot aici credem noi în Înviere. Natura certifică existența ciclicității și Îl propovăduiește pe Frumos prin frumusețea sa. Trec cu mașina prin Căpâlna. E un sat de munte aflat sub protectoratul cetății dacice din proximitate. Amintirile îmi inundă toată ființa. Îmi amintesc cu dor de Maratonul Dacilor, un concurs de trail-running la care am participat. Am ales această cursă pentru a îmbina dragul de munte cu cel de istorie. Alergam plină de încordare dinspre Blidaru către Sarmisegetuza Regia. Din cauza oboselii și a neatenției, m-am accidentat. Este vorba despre o plagă tăiată, localizată la nivelul șoldului drept, lungă de 3 cm și adâncă de 3-4 mm. Mi-a fost puțin frică să continui pentru că țâșnea sângele. În acele clipe m-am rugat la sfântul Pantelimon, protectorul meu, să mă ajute să termin. Nu a fost suficient că am întârziat 25 de minute la start? Mai trebuia să și abandonez?! Nu pot descrie bucuria care m-a pătruns de la finish. Da, Dumnezeu se implică ca să ne ajute până și la lucrurile mici. Nu ne abandonează, dar și nouă ni se cere loialitate. Imediat după Căpâlna, am întâlnit un biciclist.

 În așteptarea trenului

M-am reîntors cu gândul în 2013. Era 5 august, iar eu mă aflam la agenția CFR pentru a cumpăra trei bilete de tren pentru mine, o prietenă și fratele ei. Aveam nevoie și de bilete pentru bicicletele noastre. Nu am reușit să obțin bilete pentru biciclete în acea zi. M-am dus la gară a doua zi. Același insucces. În mintea mea de licean eram convinsă că lipsa de bunăvoință trebuie să fie tratată cu respect și perseverență. Am vizitat-o pe doamna de la ghișeu zilnic. Îmi doream tare mult să parcurg porțiunea Sebeș-lacul Oașa cu bicicleta. În seara zilei de 12 august, la ora 23, noi ne aflam cu bicicletele în gară. Am cerut cu demnitate biletele pentru biciclete și le-am obținut. M-a cuprins nerăbdarea atunci când s-a prelungit de trei ori întârzierea trenului. Am urcat cu bicicletele și le-am legat la capătul vagonului. M-am mai relaxat. Am încercat să dorm, dar nu mi-am găsit o poziție comodă. Știam că odihna e fundamentală pentru a putea parcurge cu bine traseul prestabilit.

Aventura a început!

Mi-a venit o idee năstrușnică, una adolescentină. M-am întins tacticos pe platforma de deasupra scaunelor care e dedicată bagajelor. A venit conductoarea și s-a amuzat pe cinste. Pentru mine a fost cel mai odihnitor somn posibil în condițiile date. La Sebeș am avut un minut pentru a coborî din tren. Impiegatul, cel mai curios și sfătos om pe care l-am întâlnit în ziua aceea, ne-a urat success, convins fiind că nu vom termina traseul sau că ne va lua peste 12 ore. Aventura a început. Dotarea alimentară consta în trei batoane și un litru de apă per persoană. Am trecut de primii 30 de kilometri. Părinții ne-au verificat în mod constant coordonatele GPS. Prietenei mele i s-a stricat schimbătorul de viteze tocmai la ieșirea din Căpâlna. Aceștia erau zorii disperării. Am mai continuat puțin. Mi-am dat seama că am plecat cu resurse insuficiente și că am subapreciat traseul.

 

„Hai să spunem totuși și troparul Sfântului Pantelimon!”

Dacă din mașină ai senzația că urcările sunt foarte line și accesibile, pe bicicletă, cvadricepșii nu confirmă această teorie. Cel mai greu de reglementat la nivel mental a fost faptul că traseul e o urcare lungă, întreruptă pe alocuri de coborâri. Așa e și viața spirituală – plină de suișuri și coborâșuri. Diferența e că pe bicicletă ne bucurăm doar când coborâm. Urcările de pe traseu ne extenuează, în timp ce urcușurile duhovnicești ne împlinesc, ne întăresc și nasc bucuria. Puterile noastre fizice au tot scăzut, diferența fiind vizibilă după fiecare kilometru. Am început să ne certăm. Prietena mea nu mai putea să continue. Brusc a apărut pe drum o camionetă cu muncitori, care ne-a luat. Am fost astfel scutiți de 15 km de urcare anevoioasă.

Am căpătat putere să continuăm. Pârâul care curgea nestăvilit pe lângă drum s-a ocupat de muzica ambientală. Acea atmosferă liniștită era sistematic perturbată de mașinile și motocicletele care treceau grăbite și nepăsătoare pe lângă noi. Am dezvoltat rapid o repulsie față de autoturisme. De fapt, îmi era foarte ciudă că viteza noastră e mult mai mică față de mașini. Înverșunarea a tot crescut în intensitate. Era și o frustrare nejustificată. Nu aveam de ce să ne comparăm. Mi-a scăzut din nou forța fizică. Am mai continuat o perioadă pe lângă bicicletă fără prea mult elan. Am coborât tot sinaxarul din pod.

Să-L vedem pe Frumosul din noi și din celălalt După ce am rostit toată pleiada de „vorbe de duh”, i-am zis prietenei mele: „Hai să spunem totuși și troparul Sfântului Pantelimon!” Mi-a replicat: „Tu chiar crezi că ne mai ajută după ce ai vorbit așa de urât?” Am insistat să rostim troparul. Nu am apucat să terminăm că s-a și oprit un microbuz care ne-a dus până la baraj. De acolo, drumul a fost ușor. Am fost noi copii ambițioși, dar tot sfântul Pantelimon e cel care ne-a ajutat. Nu ne-a dezamăgit nici măcar atunci când eu l-am trădat. Și-a dezvăluit caracterul preamilostiv și a rămas discret. Cu mintea la această întâmplare am ajuns la mănăstire. Am venit să îi mulțumesc Sfântului Pantelimon că îmi este alături, că mă îndrumă și mă apără. Au trecut mai multe veri de la absolvirea liceului. Responsabilitățile și răspunderea cresc. Provocarea e însă aceeași: să-L vedem pe Frumosul din noi și din celălalt și să nu Îl izgonim din inimile noastre.

Te-ar putea interesa și: