„Casa dumneavoastră nu mai există...”. Acesta a fost mesajul pe care l-a primit pictorița Lucia Trifan, după ce uraganul Irma a zdrobit insula St. Martin, din Marea Caraibilor, la 10 septembrie anul acesta. Lucia era în România. În România este și acum și încă luptă cu acest infern: toate lucrările sale, tablourile, au fost distruse de furiile naturii. În toată această tristețe există și o bucurie: va expune în România, după 40 de ani, singurele 40 de tablouri ce i-au mai rămas

Când lumea a început să se mai liniștească, Lucia a primit câteva fotografii în care se vedea clar cum lucrurile - ce a mai rămas din ele - sunt împrăștiate prin curte. Dar grozăvia cea mai mare era la atelier: acolo, uraganul, care, parcă, a vrut să își râdă de ea, a luat acoperișul, iar tablourile, așezate în rasteluri, au rămas – cele care au mai rămas, prin cine știe ce minune - ca niște condamnați să primească biciuirea ploii. Fiecare centimetru creat de Lucia, cu suflet, picătură cu picătură de culoare, se curățau în bătaia vântului și a apei; apoi a venit alt uragan, de data aceasta cu nume bărbătesc, Jose. A mai zdruncinat și el insula St. Martin, apoi a venit alt uragan, Maria... Tablourile Luciei – cele pictate cu sufletul, în locul acela, în care tot timpul anului este frumos, cald, vară, rai, tablourile Luciei au început să moară, unul câte unul... 40 de ani de vis, de patimă, de muncă, de creație s-au dus. Trei uragane au fost prea mult. 

Vrea să se întoarcă pe insula ei iubită

Lucia a mai trecut prin uragane. Unul în 1995. Și acela a făcut prăpăd. Atunci era chiar pe insulă. Acum a avut noroc că nu a fost. Este în viață. Nu știe prea multe despre ce s-a întâmplat cu vecinii săi, cu prietenii. Lumea este sub șoc și așa va fi multă vreme de aici încolo. Cine știe când se va mai putea vorbi de o stare de normalitate. Dar ce mai poate fi normal, când au văzut, într-un fel, sfârșitul lumii lor? Sfârșitul vieții unora dintre ai lor?

Lucia, din fericire, a fost în România. Fericire pentru că a scăpat cu viață. Viața ei, oricum, a fost tot o furtună, tot un uragan. De fiecare dată, însă, a urmat o perioadă de liniște, de vară. Acum uraganul și-a mutat cartierul general în inima ei. Vrea să se întoarcă pe insula ei iubită. Acasă. Acolo, cu mulți ani în urmă, cum a coborât de pe vapor, a știut că vrea să trăiască.

FOTO: Atât a mai rămas din casa pictoriței după trecerea uraganului

Spălător de vase, buc or de vase, bucătar, paznic de vapor tar, paznic de vapor

A plecat din țară în anul 1979. Printr-o întâmplare. „Niciodată nu îmi făcusem planul să plec din țară, nu am avut dorințe din acestea”. După peregrinări prin Germania („o țară rece”, un soț de care a divorțat la nici un an de la căsătorie), Italia, Spania, a ajuns la liman. În anul 1985, printr-o întorsătură a sorții, avea să sosească pe insula ce avea sa-i devină casă și țară. În acești ani nu a lucrat nimic. A supraviețuit când ca spălător de vase, când ca bucătar, când ca paznic de vapoare! A avut șansa să dea peste oameni care au ajutat-o. Dar nimic nu a fost ușor.

Extazul de a picta

Pe insula St. Martin era exact așa cum visase în cei 16 ani de când plecase din România: cald, o frumusețe ireală, oameni buni, săritori. Pe insula aceasta, pe care de abia o găsești când te uiți pe harta lumii, s-a născut, dintr-odată, ca o sete, plăcerea, dorința, extazul de a picta. Tot restaurantele au fost cele care au salvat-o, mai bine spus turiștii: „Pictam tablouașe, cât o coală A4, cu peisaje care le plăceau turiștilor. Le cumpărau turiștii. Mult timp am supraviețuit așa”, mărturisește Lucia. Dar picturile ei nu erau oarecare, după mulți ani, când reveneau pe insulă, turiștii care cumpăraseră tablouri de la ea o căutau, întrebau de ea. „Pentru turiști pictam așa, era o modalitate de a supraviețui; pentru sufletul meu pictam așa cum simțeam eu că trebuie”. A imortalizat chipuri, stele, peisaje, cascade, lumea submarină. Făcea scufundări, apoi, fascinația pe care o trăia când erau doar ea și algele, peștii și apa o transpunea în fascinante tablouri.

Recunoașterea

A devenit foarte repede cunoscută pe insulă, a avut rapid expoziții personale, la Paris, în două galerii, la Amstedarm, la New York (Centrul cultural român și în Long Island), apoi în Venezuelea (Caracas, de două ori). „În Caracas am fost invitată cu ocazia expoziției organizate de ziua de naștere a reginei Olandei, Beatrice. A fost o selecție a artiștilor care urmau să expună în cinstea reginei. Nu am văzut în viața mea așa opulență, așa revărsare de de toate!”.

Lucia recunoaște că a neglijat partea financiară. „Pictura a fost plăcerea sufletului. Cu asta m-am hrănit. Cu munca mea. Și faptul că nu a trebuit să mă scol dimineața să mă duc să muncesc pentru cineva a fost cea mai mare realizare! Când eram mică mă gândeam că mă mărit cu un bărbat care să mă țină acasă! Dar n-am găsit pe niciunul! Că nici nu am stat! Am fost independentă! Am avut înțelegerea asta în sufletul meu: nu e nimeni de la care să cer ajutor. Am știut că eu trebuie să mă bazez pe mine”.

Acum, Paradisul e schilodit cum, Paradisul e schilodit

Și insula, și lumile recreate de Lucia. Acum, uraganul și-a mutat cartierul general în inima sa. Nenorocirea?

„Bine că nu am fost acolo. Nu știu ce am să pot recupera. Am avut multe picturi pe masonită. La apă se umflă și se strică. Am avut sute de picturi, niște bijuterii. Le-am pierdut”. Nu a pictat niciodată pe șevalet. „Am lucrat numai pe masă, tablourile mici, iar cele mari le-am lucrat pe podea. În atelierul meu am avut vreo două scaune. Nu am avut niciodată mobilă în casă! Ca să am spațiu pentru lucrări. Am avut multă liniște. Asta mi-a plăcut foarte mult”. Dar știe că trebuie să se întoarcă. „Unde o să mă desfășor să repar tablourile, unde o să depozitez? Acum este o perioadă grea. A fost Irma, apoi Jose, a trecut puțin mai la nord de insulă, apoi a fost uraganul Maria. Nu știu ce o să recuperez. Mă duc acolo și văd. Chiar dacă eram acolo, oricum, nu aveam ce să fac. Când vine uraganul te bagi într-un colț, te bagi sub pat, ca să nu te ia și pe tine vântul!”, spune Lucia privind undeva, departe.

„Ce am făcut în viață... am sufletul mulțumit. Am făcut ce mi-a plăcut. Stresul am început să-l înțeleg abia în ultimii zece ani. Mi-a fost destul de ușor, cu toate lipsurile”.

O viață plină de uragane și furtuni Am ascultat-o povestindu-și viața într-una din sălile de expoziție de la Galeria Romană. Am intrat, în câteva secunde, amândouă, în starea aceea de grație, în care, pentru o perioadă, pe lume nu există decât cei doi interlocutori. Mă așteptam ca vestea cumplită pe care a primit-o să arate un om răvășit. Lucia, însă, are puterea să îmi zâmbească, să râdă amintirilor, să vorbească despre tehnicile sale de lucru, despre locurile frumoase în care trăiește, acolo, pe insulă. Cu multă răbdare își povestește viața. O viață plină de uragane și furtuni.

Prima expoziție în România, după 40 de ani 

Îmi arată pe tabletă lucrările sale. Zeci și zeci de tablouri uimitoare. Culori ireale, lumi ireale, chipuri-zâmbitoare, serioase. Culorile paradisului, chipurile paradisului. După ce le privim, vreme de jumătate de oră, poate chiar mai mult, spune „Acum ... nu mai am niciuna din ele. Nu cred că mai pot salva ceva”. Te trece un fior, dar puterea Luciei îți dă și ție putere să nu duci discuția spre lamentație. Lucia a deslușit tainele artei la Brașov. A devenit ceramist. Anul acesta, pe 17 octombrie, va avea prima sa expoziție de pictură în România. Prima sa expoziție după 40 de ani de absență! Această expoziție reprezintă marele său noroc, într-un fel: cele 40 de tablouri aduse în România, pentru a fi făcute cunoscute publicului de aici, și alte 20 aflate într-o expoziție la Washington sunt singurele lucrări care i-au mai rămas din tot ceea ce a creat Lucia în lumea de basm de pe insula St. Martin. Are mari emoții pentru seara vernisajului: „Oare ce o să spun atunci?”. Nu e genul care se plânge. Probabil va vorbi tot despre frumusețea insulei St. Martin, despre nenorocirile oamenilor de pe insulă. Sau va alege să tacă, să lase tablourile sale să spunea lumii povestea ei. Să descopere fragiliatea, imaginația, bucuria, explozia de fericire în fața naturii și a culorilor. Oamenii de la Galeria Romană i-au descoperit povestea, arta și nu au putut rezista să le prezinte. 

Un vis, un atelier

Singura „îndrăzneală” a Luciei este visul de a se întoarce pe insulă și de a-și reconstrui atelierul. Chiar dacă.... „lumea aceea? Când am ajuns eu acolo... era o liniște, era ca într-o grădină, acum nu mai este nimic așa. E trafic, e aglomerație. Dorința mea cea mai mare a fost să am o casă cu trei-patru dormitoare, să fac 50 de chei și să-mi aduc prietenii acolo, să profite și ei de bucuria pe care am avut-o eu. Mi-ar fi plăcut să împart cu mulți bucuria”. Visul acesta nu s-a împlinit. S-a pierdut printre furtuni. Uraganele din ultimii ani au adus schimbări și în oameni. Acum nu mai este liniștea de dinainte, acolo pe insulă. Lumea se grăbește, este trafic, este aglomerat. Parcă furtunile puternice le-a schimbat viteza sângelui, a vieții. Lucia simte că mai are multe de dăruit. Se gândește că ar putea să se întoarcă și în țară, poate își găsește, aici, liniștea pierdută.