Am lăsat deoparte războiul din Ucraina și din Orientul Mijlociu ca să mă ocup de alegerile europarlamentare. Am analizat în podacastul meu de pe EVZ-Hai România, Paranteze geopolitice, evoluțiile dinaintea alegerilor europene de pe 9 iunie. Spuneam că aproape niciunul dintre alegători nu se va gândi la Europa ci la problemelor locale care-i frământă. Din acest motiv, ei tind să voteze pe baza preocupărilor interne.
Nu-i interesează politica de la Bruxelles! Credeți oare că ”nea Guțan” de la Suceava este interesat de politica de la Bruxelles? Hai să fim serioși. Scriam că în țări precum Franța, Germania și Spania, alegerile vor servi drept referendum de facto asupra partidului aflat la putere. În altele votul va fi dat pentru politicienii locali nu pentru figuri ca Ursula von der Leyen, care poate fi un nume important la Bruxelles, dar este puțin probabil să fie în mintea comunității de alegători. Și chiar așa s-a întâmplat.
De ani de zile, vorbim despre o tendință aparent inexorabilă: încetul cu încetul, extrema dreaptă/conservatorii și naționaliști Europei câștigă teren și se apropia de putere. Un partid de extremă dreapta este definit în sensul acestui articol ca fiind membru al celor două partide-umbrelă paneuropene din cea mai îndepărtată dreaptă a spectrului politic sau al grupurilor Parlamentului European cu același nume. Printre acestea se numără partidul naționalist al Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, dominat de partidul Frații Italiei și de Partidul Lege și Justiție din Polonia și partidul de extremă dreapta Identitate și Democrație, ai cărui membri includ Mitingul Național al Franței (a inclus Alternativa pentru Germania înainte de a fi expulzat recent în urma unei serii de scandaluri).
Este inclus și partidul Fidesz din Ungaria, care a demisionat din Partidul Popular European de centru-dreapta în 2021. În prezent, 39 din 44 de țări europene au partide de extremă dreaptă reprezentate în parlamentele lor. În timp ce unele dintre aceste partide au câștigat o reprezentare minimă în unele țări, altele au înregistrat succese majore, inclusiv în Italia, Suedia, Austria și Polonia. Frații Italiei, supranumit guvernul cel mai de extremă dreaptă de la epoca fascistă a lui Benito Mussolini, au câștigat alegerile naționale din țară, transformând-o pe Giorgia Meloni în prima femeie prim-ministru al Italiei.
Una dintre promisiunile ei de campanie fusese aceea de a construi o barieră navală pentru a opri fluxul de imigrație în Europa dinspre Marea Mediterană. Aproximativ patru din zece alegători au votat în favoarea lui Meloni, crescând de la trei din zece în 2013. Succesul Fraților Italiei a servit drept inspirație pentru partidele ideologice din întreaga Europă. De exemplu, Vox, un partid politic de extremă dreaptă din Spania, a beneficiat foarte mult de alegerea lui Meloni. În ciuda faptului că a adoptat poziții controversate cu privire la imigrație, violența de gen și diversitate, a avansat suficient pentru a deveni al treilea cel mai popular partid în parlamentul național al Spaniei. Firewall-urile politice împotriva acestor facțiuni considerate cândva dincolo de limite s-au prăbușit de la o țară la alta.
În urmă cu aproape un deceniu, cutremurul Brexit din primăvara anului 2016, în care alegătorii din Regatul Unit au votat pentru a părăsi Uniunea Europeană, a fost un semn timpuriu al unei tendințe globale spre naționalism conservator. „Cordonul sanitar” ridicat de mai multe partide principale împotriva acestor partide s-a prăbușit. Pe tot continentul, și mai ales în unele dintre cele mai mari țări ale sale, partidele de extremă dreaptă au produs rezultate puternice sau record.
Câștigurile lor nu sunt un bilet la putere – o coaliție de partide europene de centru-dreapta rămâne cel mai mare grup din Parlament și poate colabora cu mainstream-ul de centru stânga – dar evidențiază o tendința mai profundă. Uniunea Europeană, salutată de mult ca un bastion post-național al valorilor liberale, nu este doar ospitalieră naționalismului iliberal, ci poate fi un creuzet pentru o nouă eră a politicii de dreapta în Occident. Și noi români ne aliniem încet, încet la această tendință (poate din motive tehnice ale unei democrații incipiente sau din cauza ”controlului” atent al societății această tendință se estompează).
Alegerile de la noi au devoalat o lecție politică interesantă, în opinia mea, de cum se poate aranja câștigul unui candidat. Și mă refer la București. Coaliția a pus un candidat cu șanse reale de câștig: medicul Cârstoiu. Când sondajele l-au arăta în creștere puternică l-au retras. Și au itrodus alți doi candidați fără posibilitatea de a-l depăși pe Nicușor Dan. Candidatul PSD cu creșteri mici și cel PNL cu creșteri mari dar insuficiente deoarece a plecat de undeva de sub 10%.
L-au plasat pe un al patrulea drept extractor de voturi de la candidatul PSD (acestuia i s-a promis ca fiul lui va obține mandatul de primar iar el va fi numit într-o funcție la municipiu). Și astfel jocul i-a deschis calea lui Nicușor Dan. Jocurile vor continua la prezidențiale și probabil la parlamentare, zic probabil pentru ca numărul de primari este suficient pentru ca să aducă câștiguri coaliției. USR s-a salvat având municipii cu mare număr de votanți câștigate. Și totuși încă multe lucruri se mai pot întâmpla dacă lecțiile acestor alegeri vor fi învățate.
Trebuie în primul rând ca partid sa ai un sociolog bun în staful tău care să-ți previzioneze evoluțiile adăugând întotdeauna factorul ”deep state” în ecuație. Și apoi sondajele: sondajele electorale oferă o imagine a preferințelor și opțiunilor electoratului; sondajele pot furniza informații importante pentru dezvoltarea strategiilor de campanie (politicienii pot ținti anumite grupuri de alegători sau pot ajusta discursurile pentru a atrage mai mult sprijin); sondajele periodice pot ajuta politicienii să evalueze cum sunt percepuți de către alegători și dacă mesajele lor ajung la publicul țintă (politicienii pot lua decizii bazate pe date concrete în loc de speculații sau intuiții); utilizarea sondajelor arată deschiderea politicienilor către opiniile și preferințele alegătorilor. Și câte și mai câte. Sunt lucruri pe care fiecare staff de campanie ar trebui să le cunoască cu mult timp înainte de momentul alegerilor.
Franța pe mâna lui Le Pen și a lui Jordan Bardella ?
Cu siguranță, Parlamentul European nu este cea mai importantă instituție a continentului. Parlamentul nu poate iniția direct legi, dar le poate supune unui veto și le poate modela fiind în principal responsabil pentru aprobarea bugetului Uniunii. El joacă un rol-cheie în negocierea reglementărilor emblematice ale UE și are, de asemenea, ultimul cuvânt cu privire la alegerea președintelui Comisiei Europene – cea mai puternică slujbă de la Berlaymont/Bruxelles.
În Franța Adunarea Națională/Rassemblement National (RN) a avut rezultate peste așteptări la alegerile europene de duminică, 9 iunie, strângând 31,5% din voturile exprimate (a obținut 30 de mandate europene, alcătuind cea mai mare delegație a organismului). Scorul reprezintă un record de 40 de ani pentru orice partid politic francez la alegerile europene. De la coaliția de dreapta a lui Simone Veil din 1984 (43%), niciun partid nu a atins pragul de 30%. Acest scor este punctul culminant al unei campanii care a început în septembrie 2023 și în care RN a făcut tot posibilul pentru a face un vot centrat pe chestiuni interne.
A încercat să transforme cursa europeană într-un referendum împotriva lui Macron așa cum spuneam în podcastul meu. Jordan Bardella a fost popular printre tinerii alegători francezi indiferent de comportamentul său politic. Se pare, din surse de la Palatul Elysee, preluate de mass-media franceză, că ideea dizolvării Adunării Naționale a fost în mintea lui Macron de acum șase luni.
Președintele francez a avut date clare de la serviciile de informații interne la ce să se aștepte. Macron s-a ghidat după ”Operațiunea Fortitude”, o operațiune de dezinformare și diversiune desfășurată de Aliați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a face armata germană să creadă într-un atac viitor în nordul Franței la Calais, în timp ce acesta urma să aibă loc efectiv în Normandia. S-a lansat ideea ca indiferent de rezultatul alegerilor europene, nu vor exista consecințe naționale.
Că nimic nu s-ar întâmpla înainte de Jocurile Olimpice de la Paris, programate între 26 iulie și 11 august. Asta ca să înțelegeți operațiunea lui Macron. Ne întoarcem, în cel mai probabil caz, la situația președintelui François Mitterrand înainte de prima sa „coabitare”, termen folosit în Franța când președintele și premierul provin din tabere politice opuse: „Rolul meu se va schimba, dar nu și poziția mea”-spunea Mitterand. Macron, care a fost bancher de investiții înainte de ascensiunea sa uimitoare la președinție este un ”parior”. În 2016, el a pariat că un candidat insurgent centrist ar putea să-și creeze propriul partid și să perturbe partidele principale de centru-dreapta și de centru-stânga din Franța și a reușit dincolo de orice presupunere a oricui.
Acum aruncă din nou zarurile, provocând Adunarea Național să demonstreze că pot guverna și nu doar să strige de pe margine. 10 oameni a pregătită acest scenariu chiar în inima Elysee-ului sub comanda lui Macron. Este exact ce anticipam Le Pen va prelua atribuțiunile guvernamentale iar Macron va încerca să supraviețuiască. O treabă riscantă pentru ca avem un război în Ucraina într-un context internațional volatil iar partidul lui Le Pen nu a guvernat niciodată. În aceste condiții Bardella cel mai probabil ar deveni prim-ministru ca parte a unei „coabitări” cu Macron. Aceasta este o poziție de neinvidiat, care s-a tradus istoric în paralizie guvernamentală. Odată instalat la Matignon, Bardella va fi presat să guverneze cu un serviciu public care ar putea fi ostil.
Trei ani de guvernare ineficientă ar pregăti terenul pentru o revanșă a unuia dintre acoliții lui Macron în 2027. Valerie Hayer, principala candidată a lui Macron, a fost învinsă. În calitatea ei de președintele al grupului Renew Europe, a recunoscut că a suferit pierderi semnificative la alegerile europene, în special în Spania și Franța. Dar ea a salutat faptul că în prezent își menține a treia poziție ca „forță centrală, fără de care nu este posibilă o majoritate”.
Potrivit unui oficial înalt Renew, care a vorbit cu Politico partidul lui Hayer îi rezervase un bilet de tren Eurostar către Bruxelles, care pleacă duminică seara, astfel încât să poată începe imediat negocierile cu șeful Partidului Popular European (PPE) Manfred Weber și alții. Hayer nu s-a mai urcat în tren. Macron ar putea vedea în curând controlul Grupului Renew din Parlamentul European scăpându-i printre degete. Valerie Hayer, care a condus lista lui Macron la alegerile europene, este în prezent responsabilă de grup. Dar partidul ALDE se agită pentru a o înlocui. Un nume care se vehiculează ca posibil succesor: fostul premier belgian Sophie Wilmes.
Va câștiga Ursula von der Leyen un nou mandat?
Cine o poate opri acum? Actualul președinte al Comisiei Europene a ieșit din votul de duminică cu o posibilă coaliție de socialiști, liberali și propriul ei PPE de centru-dreapta. Împreună, aceste trei grupuri – care au susținut-o în timpul actualului ei mandat – se așteaptă să aibă aproximativ 407 de voturi în cameră. Sunt mai mult decât cei 361 de care va avea nevoie, dar din cauza posibilelor dezertări, victoria ei încă nu este o afacere încheiată.
Cert este ca alegerile i-au maximizat șansele. Manfred Weber, liderul PPE, i-a cerut cancelarului german Olaf Scholz și lui Macron să-l susțină pe von der Leyen încă cinci ani. Acest lucru are greutate după ce PPE a câștigat în Germania, Spania, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Luxemburg, Cipru, Letonia, Estonia, Finlanda, Croația, România și Grecia. Partidul de centru-dreapta a câștigat și șase locuri în Țările de Jos, depășind așteptările. Prim-ministrul italian Giorgia Meloni a fost unul dintre puținii lideri ai unei țări mari din UE (împreună cu polonezul Donald Tusk și în România cu combinația PNL-PSD) care ar putea revendica o victorie.
Partidele conservatoare au fost pe primul loc în Franța, Austria, Țările de Jos și pe locul doi în Germania și România (PNL+PSD sunt la un loc). Reconquista lui Eric Zemmour a intrat în Parlament. Socialiștii și-au păstrat dimensiunea, ajungând pe locul al doilea în Spania și Italia. Ei au câștigat în Suedia și au învins la mustață centrul-dreapta în Portugalia. În Germania socialiștii lui Scholz au intrat într-o treime tristă. Rivalul lui Viktor Orban, Peter Magyar a devenit fața incontestabilă a opoziției Ungariei, câștigând aproximativ 30% din voturi după ce s-a aruncat în ringul politic la începutul acestui an.
Președintele maltez al Parlamentului European Roberta Metsola a primit un loc suplimentar pentru partidul său, după ce a acumulat peste 87.000 de preferințe. Presa malteză a raportat că ea a câștigat mai multe voturi decât orice candidat la europarlamentare de când țara a aderat la UE. Partidul Laburist de guvernământ a revendicat victoria, dar a pierdut un loc. După o performanță puternică în 2019, Verzii au clacat în Germania, alunecând de la 21 de locuri la doar 12, abia s-au agățat în Franța și nu au obținut nimic în Portugalia. În general, au pierdut aproximativ 20 de locuri într-o noapte sumbră pentru entuziaștii Green Deal. Verzii vor încerca să joace un rol „constructiv” în discuțiile de coaliție – adică dacă von der Leyen este interesată să vorbească cu ei.
În Belgia liberali premierului belgian au căzut la o singură cifră la alegerile naționale de duminică 9 iunie, în timp ce țara s-a deplasat la dreapta. Nu a fost o alunecare pentru dreapta radicală la care se așteptau mulți, dar rezultatul l-a determinat pe De Croo să demisioneze din funcția de prim-ministru. El va gira funcția de prim ministru până la formarea unui nou guvern. Partidul separatist de extremă-dreapta Vlaams Belang, care a condus sondajele în ultimele luni, a obținut duminică 21% din voturile flamande, dar nu i-a depășit pe rivalii conservatori flamanzi Noua Alianță Flamandă (N-VA), care a devenit cel mai mare partid din Belgia, cu aproximativ 25 de voturi. Partidele naționaliste și suveraniste urmează să ocupe mai mult de un sfert din mandatele Parlamentului European, iar conservatorii fac progrese.
Cum și-ar pierde funcția von der Leyen?
De-a lungul anului partidul lui Ursula von der Leyen și-a petrecut cea mai mare parte a anului condamnându-i pe Verzi. Acum, în mod sigur, va avea nevoie de ei pentru a supraviețui. Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta a încheiat numărătoarea voturilor de duminică cu o majoritate subțire. Ursula von der Leyen are nevoie de 361 de europarlamentari care să o aprobe pentru un al doilea mandat și anume coaliția de grupuri centriste care a ales-o ultima dată — propriul ei PPE, Socialists & Democrats de centru-stânga (S&D) și liberalul Renew. 10% dintre acești nu o vor vota și asta am văzut la Congresul PPE de la București. Ea are nevoie de sprijinul Verzilor, care doresc garanții climatice pe care PPE le va urî.
Partidul Verzilor a pierdut mai mult de un sfert din mandatele sale, deoarece climatul a ”alunecat” din preocupările alegătorilor. Cu toate acestea, Verzii și PPE a lui von der Leyen sunt o căsătorie aranjată, slabă în cel mai bun caz - și un divorț care așteaptă să aibă loc în cel mai rău caz. Europarlamentarul olandez Bas Eickhout, candidatul principal al Verzilor, a declarat pentru POLITICO că partidul său vrea garanții că von der Leyen nu va atinge legile Green Deal. Verzii germani vor fi tranzacționali, la fel ca Meloni.
Dar orice alianță va fi departe de a fi confortabilă. PPE și Verzii au opinii aproape incompatibile cu privire la problemele climatice de bază, cum ar fi conservarea naturii, agricultura și industria auto. Provocarea s-a cristalizat duminică seara, 9 iunie 2024, când liderul partidului PPE, Manfred Weber, a declarat pentru POLITICO că partidul va discuta în curând cererea sa de a anula interzicerea din 2035 a vânzărilor de mașini noi cu motoare cu ardere internă – un pilon central al încercării UE de a scoate pe drum mai multe mașini ecologice.
Este clar că Verzilor nu le va conveni decizia. Dificultățile se înmulțesc doar atunci când sunt luați în considerare alți potențiali parteneri. De exemplu, von der Leyen a spus că ar fi deschisă să lucreze cu partidul lui Meloni-Frații Italia. Verzii nu se vor alătura niciodată unei coaliții care să implice grupul din Parlamentul European al partidului respectiv, conservatorii și reformiștii europeni de dreapta (ECR). Având în vedere această dinamică complexă, von der Leyen ar putea prefera să urmeze calea celei mai puține rezistențe – una fără Verzi sau ECR.
Aceasta implică mai întâi aprobarea celor 27 de lideri naționali ai UE, o perspectivă care pare mai probabilă după ce președintele francez Emmanuel Macron a indicat luni că o va sprijini. Apoi, ea trebuie să prevină dezertările din coaliția ei centristă – PPE, S&D și Renew. Deocamdată ultimele sondaje ne spun următorea suita a ocupanților pozițiilor de forță din UE: Președintele Comisiei-Ursula von der Leyen, PPE, Germania; Președintele Consiliului-Antonio Costa, socialiști, Portugalia; Președintele Parlamentului-Roberta Metsola, PPE, Malta; Șeful politicii externe Kaja Kallas, Renew, Estonia
Rolul lui Macron în alegerea președintelui Comisiei Europene
Șocul pierderii alegerilor europarlamentare de către Macron a străbătut Franța luni 10 iunie 2024. Bursa s-a prăbușit. Anne Hidalgo, primarul Parisului, oraș care va găzdui Jocurile Olimpice în mai puțin de șase săptămâni, s-a declarat „uimită” de o decizie „neliniștitoare” acea de a avea alegeri pentru Adunaraea Națională. „Un fulger”, a tunat cotidianul Le Parisien pe prima pagină. Pentru Le Monde, a fost „un salt în gol”. Raphael Glucksmann, care i-a condus pe socialiștii de centru-stânga, revigorați, pe locul trei în rândul partidelor franceze la votul european, l-a acuzat pe Macron de „ joc periculos”.
La șapte luni de la implozia fostei alianțe de stânga, Noua Uniune Populară Ecologică și Socială, partidele de stânga ale Franței au reușit să pună bazele unei noi alianțe în timp record, înaintea alegerilor anticipate din 30 iunie și iulie. 7. Luni, 10 iunie, cei patru lideri ai principalelor partide de stânga, Marine Tondelier (Verzii), Olivier Faure (socialiști), Fabien Roussel (comuniști) și Manuel Bompard (La France Insoumise, LFI) au apărut alături, în jurul orei 22.30, în fața sediului Partidului Verzilor din Paris, pentru a anunța „constituirea unui nou Front Popular”, reunind „toate forțele stângii umaniste, sindicatele, asociațiile și cetățenii”. Amenințarea extremei drepte și perspectiva de a pierde potențial multe locuri în Adunarea Natională pare să fi readus fiecare partid în fire. Le Pen a căutat să poarte discuții cu șefii altor partide de dreapta și de extremă-dreapta luni, pe 10 iunie, în timp ce aceștia se pregătesc pentru alegeri anticipate.
Le Pen, care va candida pentru a-și păstra locul în Adunarea Națională, a mai spus că, dacă va câștiga, Bardella ar fi nominalizarea partidului său pentru funcția de prim-ministru. Într-un discurs televizat duminică seara, 9 iunie 2024, Macron a avertizat despre pericolul „ascensiunii naționaliștilor și demagogilor” pentru Franța și locul său în Europa. El a menționat că partidele de extremă dreaptă din Franța au reușit să ia aproape 40% din voturile Parlamentului.
Riscul este ca peste o lună Macron să fie nevoit să guverneze cu Bardella, 28 de ani, este mare dacă majoritatea din cele 577 de locuri din Adunarea Națională vor fi câștigate de Adunarea Național a lui Le Pen și partidele anti-imigranți. Le Pen, este cu ochii pe câștigarea președinției în 2027. Franța se va confrunta cu consacrarea prin înaltă funcție politică de prim ministru preluată de extrema dreptă, o idee considerată de neconceput încă de când guvernul de la Vichy a condus Franța în colaborare cu naziștii între 1940 și 1944. Putem spune fără poate să ne înșelăm că pierderea în alegeri a lui Macron în Franța sporește perspectiva unui al doilea mandat pentru von der Leyen.
Este puțin probabil ca președintele francez să fie un mare perturbator în UE, având în vedere luptele pe care le are acasă. În perioada premergătoare alegerilor UE de duminică, 9 iunie 2024, Franța a tăcut în mod evident. Nu a declarat că o va susține pe von der Leyen să rămână la cârma executivului UE, stârnind îngrijorarea că Macron ar putea privi la o altă alternativă de tip iepure scos din pălărie. Toată lumea din ecosistemul prezidențial ar dori ca fostul premier italian Mario Draghi să joace un rol. Orice joc francez de a prezenta alte nume pentru președintele Comisiei Europene, cum ar fi Draghi sau președintele Parlamentului European, Roberta Metsola, se poate opri acum. Așa o fi?
Parcă Macron nu este genul. Până la urmă, Macron rămâne președintele francez, cu toată importanța simbolică și greutatea politică din spatele acestei poziții. Franța vrea acum asigurări de la von der Leyen că mandatul ei va include un accent puternic pe politica industrială și va satisface cererea Parisului de a permite mai multe subvenții pentru a sprijini economia blocului. Luna trecută, Macron a ținut un discurs alarmant în care a cerut europenilor să investească masiv în domenii strategice, cum ar fi inteligența artificială și sursele regenerabile, pentru a concura cu China și SUA.
Ce concluzii putem trage după alegerile europarlamentare
Alegerile pentru Parlamentul European sunt adesea respinse ca fiind puțin mai mult decât un sondaj de opinie – deoarece puterile Parlamentului sunt limitate, Comisia UE fiind cea care ia deciziile ce afectează cel mai mult viața europenilor. Însă direcția politică generală a continentului este clară: partidele care sunt ferm împotriva imigrației, care îmbrățișează retorica antiglobalistă și resping ideologia verde se descurcă bine. Verzii sunt în regresie. Dreapta odinioară inacceptabilă este acum la putere în Italia, Ungaria și Slovacia.
Face parte din coalițiile de guvernare din Suedia (unde se află în retragere) și Finlanda și va fi în Țările de Jos în curând. Este lider în sondaje în Belgia și Austria. Conservatorii Partidului Popular European (PPE) și-au confirmat poziția de grup politic lider în Parlamentul European, în timp ce extrema-dreapta a făcut un salt substanțial. Social-democrații (S&D) – al doilea grup ca mărime din organismul UE – au pierdut teren, dar liberalii Renew și Verzii au suferit cele mai mari pierderi.
Aceste victorii ar trebui să permită grupurilor naționaliste și suveraniste să obțină mai mult de un sfert din cele 720 de locuri ale Parlamentului European. Cu toate acestea, influența lor reală va depinde de capacitatea lor de a forma alianțe. Până acum, nu au reușit niciodată să lucreze împreună, din cauza unor diferențe ideologice majore, asupra Rusiei de exemplu. Fratelli d'Italia și PiS, se regăsesc în grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR, care ar trebui să obțină 72 de locuri, față de 68 în prezent) și, cu RN, în Identitate și Democrație (ID, care ar trebui să obțină 58 de europarlamentari, ca în 2019) ar ajunge la 130 de locuri.
În plus, zeci de europarlamentari nu sunt în prezent afiliați, inclusiv cei de la Fidesz din Ungaria, AfD din Germania – pe care grupul ID tocmai l-a exclus – și Chega din Portugalia. Pe acest fond, este posibil să apară noi alianțe, prefigurând o recompunere a extremei drepte în Parlamentul European, ale cărei consecințe nu sunt încă clare. Discuțiile au început deja și se vor intensifica în zilele următoare. PPE a lui Manfred Weber după ce a pierdut mandate în 2009, 2014 și 2019, și-a recâștigat reprezentanți în 2024. Gruparea a câștigat deja 189 de locuri și speră să-și mărească numărul, prin primirea unor noi partide, precum Tisa („Respectul și Libertatea”) din Ungaria – partidul lui Peter Magyar, care l-a contestat cu succes pe premierul Viktor Orban – precum și pe Mișcarea Fermierilor-Cetățeni Olandezi (BBB) și Alianța Liberală Daneză.
În centru, cu 80 de membri aleși, liberalii au suferit un serios eșec, pierzând în jur de 20 de locuri la Strasbourg. Ei plătesc prețul pentru dezamăgirea majoră suferită de Renaissance (partidul lui Macron) în Franța – care oferă cea mai mare delegație la Renew – precum și pentru nenorocirea lui Ciudadanos în Spania. În această etapă, grupul rămâne al treilea ca mărime din Parlamentul European, dar este urmat îndeaproape de extrema dreaptă, iar discuțiile și formarea coaliției din următoarele zile vor fi decisive în acest sens. La stânga, social-democrații (S&D) au reușit să reziste, reținând un grup de aproximativ 135 de parlamentari, în comparație cu cei 140 actuali. Deși SPD-ul german a suferit pierderi, performanța sa slabă a fost în mare parte compensată de rezultatele bune ale francezului Raphael Glucksmann și ale Partidul Socialist din Spania.
Meloni vrea să cucerească Europa!
Într-o după-amiază de mai, sute de italieni s-au înghesuit într-o clădire regală guvernamentală din Cosenza, numită Palatul Provincial. A fost un eveniment de campanie pentru Fratelli D’Italia, partidul politic de guvernământ al Italiei. Susținătorii au ascultat cu atenție mai bine de două ore. Starea de spirit a fost triumfătoare, iar politicienii au vorbit de parcă victoria ar fi inevitabilă. Au vorbit despre un plan pentru când, nu dacă, dreapta și-ar asumat o putere mai mare în Europa.
În octombrie 2022, Meloni a fost ales prim-ministru al Italiei într-o campanie de revendicare a suveranității pierdute în fața Uniunii Europene, de înfrângere a imigrației ilegale și de susținere a valorilor conservatoare tradiționale. De atunci, ea a surprins mulți alarmiști de stânga care credeau că Fratelli D’Italia este indisolubil legată de rădăcinile sale fasciste din anii 1930 și 40.
Până la urmă, acesta este partidul lui Mussolini. Meloni s-a dovedit a fi un partener de cooperare cu Uniunea Europeană și nu mai vorbește despre o părăsire. La începutul acestui an, Meloni a reușit să-l convingă pe Viktor Orban, să sprijine un pachet de ajutor de 50 de miliarde de euro pentru Ucraina. Aceasta este o schimbare șocantă a ideologiei pentru ambii politicieni, deoarece ambii au o istorie de sprijin pentru Rusia. Meloni nu a realizat încă reformele ample în materie de imigrație și birocrație pentru care a făcut campanie. Dar ceea ce a reușit, ceea ce i-a câștigat o bază suficientă de sprijin popular, este consolidarea forțele de dreapta, disparate anterior din Italia. În parlamentul italian, Meloni conduce o coaliție cu Forza Italia de centru-dreapta și Lega de extremă-dreapta. Acum vrea să facă același lucru în Europa.
Proiectul 2025- proiect care va afecta Europa
Votul este o lectură sumbră pentru credincioșii centriști precum președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Olaf Scholz. Primul și-a văzut partidul doborât de cel al liderului de extremă dreapta Marine Le Pen iar pentru al doilea social democrații lui au fost umiliți de principalilor lor rivali de centru-dreapta și de cei ai partidului de extremă dreapta Alternativa pentru Germania sau AfD. Pentru Macron a fost o ”mustrare” atât de îngrozitoare încât a dizolvat Adunarea Națională Franceză și a programat alegeri parlamentare anticipate. Nu vă gândiți că America nu are probleme.
Dimpotrivă problemele lor răsună peste Atlantic, cu președintele Biden ducând o luptă dură împotriva unei mișcări ”trumpiste” care se vede în mod explicit în alianță cu partidele anti-imigranți din extrema dreaptă a Europei. Programul lui Trump-Proiect 2025-detaliază în peste 900 de pagini modul în care Trump și aliații săi ar putea demonta și perturba guvernul SUA. Acesta sugerează eliminarea rangurilor federale de multe roluri desemnate și stivuirea agențiilor în schimb cu mai mulți politicieni numiți, aliniați și mai responsabili, cu prescripțiile politicii lui Trump. Condus de Fundația Heritage de dreapta, proiectul prezintă un guvern federal care reprimă intens imigrația, învinge LGBTQ+ și drepturile la avort, diminuează protecția mediului, revizuiește politica financiară și ia măsuri agresive împotriva Chinei.
Proiectul 2025 are patru piloni pentru a extinde influența conservatoare în întregul guvern american, începând cu o foaie de parcurs lungă. Pe lângă document, grupul creează o bază de date cu personal potențial pentru viitoarea administrație Trump, precum și îi instruiește despre modul în care guvernul ar trebui să funcționeze ca parte a „Academiei de administrație prezidențială”. Pasul final va fi un manual de tranziție prezidențială care încearcă să-l ajute pe următorul președinte să dea drumul odată ce acesta va prelua mandatul.
Ghidul Proiectului 2025, intitulat ”Mandate for Leadership: The Conservative Promise”, trece prin agențiile guvernamentale una câte una, prezentând modalități prin care un viitor președinte conservator ar putea elimina directivele administrației Biden și se va putea organiza în jurul idealurilor de dreapta. Ideile din manifestul conservator, publicat la începutul anului trecut, au fost punctul culminant a zeci de grupuri de dreapta și sunt scrise în multe cazuri de aliații lui Trump sau foștii numiți ai lui Trump.
Ele reprezintă un consens conservator și sunt menite să ajute dreapta să vorbească în mod colectiv despre ceea ce doresc să facă un viitor președinte în funcție. Proiectul nu spune în mod specific că este destinat lui Trump, dar că orice președinte conservator ar putea să și-l însușească, deși temele din ghid sunt aliniate îndeaproape cu obiectivele politicii lui Trump în multe cazuri. Heritage Foundation, un grup de reflecție influent la dreapta, a creat foi de parcurs prezidențiale similare în trecut, în special pentru primul mandat al administrației lui Ronald Reagan în 1981.
Fundația susține că Reagan a dat copii ale manifestului „fiecărui membru” din cabinetul său” și că aproape două treimi din recomandările de politică pe care le-a formulat au fost fie „adoptate, fie încercate” de Reagan. Ce intenționează Trump? Să intensifice în mod semnificativ eforturile de a schimba politicile comerciale ale Americii cu noi măsuri protecționiste; dorește reevaluarea scopului NATO și a misiunilor acestuia-în mod clar dorește folosirea forțelor militare în curtea exterioară a Americii; distrugerea imigrației; folosirea Departamentului Justiție pentru răzbunarea împotriva opozanților săi și multe altele. Toate acestea vor influența relația transatlantică!