În cadrul Festivalului de Teatru, spectacolul despre poetul Cristian Popescu, cu actori miri care joacă în tramvaiul 26, este prezentat zilnic pe ruta Sibiu-Răşinari.
După spectacolul memorabil al unor „Metamorfoze” consumate pe marginea unei piscine, în ploaie, credeam că nu voi mai fi impresionat de nimic. Şi totuşi: aşteptând a doua zi la prânz, în faţa unui cimitir, să apară vehicolul din „Un tramvai numit Popescu”, am realizat că neconvenţionalul e practic nelimitat. Poate lua orice formă. Şi, mai mult decât atât, intră de la sine în combinaţii polimorfe cu o realitate înconjurătoare mereu imprevizibilă.
Îmbarcarea se face de la Cimitir
Inteligenţa artistică a lui Gavriil Pinte a fost să stimuleze această regăsire, de o tandreţe indescriptibilă, între opera literară a lui Cristian Popescu şi lumea reală, de care poetul s-a legat cu atâtea fire. Tramvaiul alb, din care coboară personajele pentru a ne invita să urcăm şi să pornim în călătorie, se integrează mai bine în peisajul dezolant al intersecţiei sibiene, vizavi de Cimitir, decât toate mijloacele de transport armonizate vreodată într-o metropolă civilizată.
Tramvaiul 26 e de-aici şi de oriunde în lumea românească: în chipul cel mai firesc, câteva maşini parcate aiurea pe şine îi blochează pornirea, adică începutul spectacolului. Dar spectacolul a şi început. Pietonii zgribuliţi de ploaie şi şoferii în trecere care ne privesc cu amuzament filozofic (Uite ce fac nebunii ăştia! A venit Circul în oraş?) devin, ei, publicul nostru iniţial. În schimb, toţi participanţii la cursă se transformă treptat în actori. Suntem pasivi, în sensul că nu declamăm şi nu dansăm, precum profesioniştii de la Teatrul „Radu Stanca”; dar suntem activaţi, implicaţi aproape fizic în tot ceea se întâmplă de-a lungul călătoriei pe ruta Sibiu-Răşinari.
Familie caragialiană
Popescu, Arta şi Familia lui încep să se regăsească şi apoi să se topească în marea familie caragialiană care ne împresoară. Personajele care îşi joacă viaţa la doi paşi de noi, uneori aşezându-ni-se în braţe, alteori doar mângâindu-ne, îmi apar ca eşantioane tipologice recoltate dintr-un specific naţional inconfundabil. Mătuşica tânără şi fără noroc de copii (interpretată de Maria Anuşcă), bunicul zaharisit, dar cu amintiri atât de vii (Cătălin Neghină), artistul pe cât de sentimental, pe atât de locvace (Florin Coşuleţ) sunt mostre de literatură veritabilă şi de existenţă dată ca atare.
Prin regie şi scenografie, ca şi prin interpretare, texte vechi deja de ani buni sunt făcute să dinamizeze cadrul, să electrizeze, în mai multe rânduri, atmosfera. Nu-i mai puţin adevărat că din formulările cele mai uzate Cristian Popescu reuşea să construiască metafore şi metonimii uimitoare. În varietatea obositoare a vieţii şi chiar în marginile ei de banalitate repetitivă, poetul dispărut obţinea o feerie lexicală şi imaginativă, pe care călătorii-actori din Tramvaiul 26 o continuă în registrul lor. Rareori am văzut o echipă care să joace cu atâta pasiune: împreună şi separat, ca ansamblu omogen şi pe felia de familie revenită fiecăruia.
Popas la Răşinari
Aproape de jumătatea drumului, am simţit un anumit manierism actoricesc, apărut deodată cu nişte „burţi” ale textului. Dar când am ajuns şi am coborât la Răşinari, spectacolul s-a revitalizat brusc, câştigând chiar un nivel de intensitate şi de performanţă artistică neatins înainte. Un fel de parodie după Caragiale s-a dezlănţuit sub ochii noştri, într-un ritm săltăreţ, jubilativ, în faţa jalnicei staţii de tramvai. Un tip ciudat, într-o costumaţie fantezistă, dar care n-avea nici o legătură cu spectacolul, a trecut pe lângă noi şi s-a dus în drumul lui, în viaţa reală. Un şofer derutat a încercat să facă stânga, exact prin bălţile care formau „scena”. În ultima clipă a înţeles ce se întâmplă şi a ales altă variantă. Mai lipsea să luăm bătaie cu toţii, actori şi spectatori, pentru ca iluzia teatrală să fie exemplar servită. ÂInflexiuni elegiace
Întoarcerea a fost şi ea una pe măsură. Fragmente mai apăsătoare din creaţia poetului „nouăzecist” şi inflexiunile elegiace ale actorilor aproape că ne-au făcut să izbucnim în plâns. Când am ajuns din nou la intersecţia de unde plecasem şi actorii, grupaţi în formaţie în faţa Cimitirului, ne-au făcut cu mâinile semne de rămas-bun, am înţeles că spectacolul se încheiase.
În pupila limpede a unei japoneze care a stat pe tot parcursul călătoriei pe scaunul din faţa mea, am văzut atunci o sclipire de complicitate. Deşi n-avea habar de limba română, înţelesese „Arta Popescu”.
Articol preluat de pe LiterNet.