Romanul lui Michelle Houellebecq, Supunere, este doar un roman. Din fericire. Asta ar însemna că în realitate nu se poate întâmpla niciodată. Cum zicea Berdiaev, problema este nu să te întrebi dacă utopiile se pot produce, ci mai curând să le împiedici să se producă… într-atât sunt de îngrozitoare.

Să ne liniștim, este doar un roman. O fabulă. Dar atât de aproape de noi. Atât de autentic posibilă…

Căci totul începe cu o dilemă a votului pentru Frontul Național. Nimic neobișnuit. La fel și urmarea. Toate partidele se aliază (aceasta se numește front republican, e suficient să deschizi ziarele de astăzi) pentru a împiedica Frontul Național să câștige. Și ca de obicei, aceste partide sunt gata să voteze pentru orice imbecil, pentru orice nebun, pentru ca Frontul Național să nu ajungă la putere. Aici este vorba de un musulman moderat, se spune, dar care totuși nu își ascunde intențiile dictatoriale. Toate partidele se înțeleg și votează pentru el ca un bloc.

Evident, prima întrebare care se pune este de a afla de ce francezii preferă în locul FN un partid musulman care va da afară de la locurile lor de muncă toate femeile și le va transforma în neveste de harem; care va interzice accesul în posturile importante ale celor care nu sunt musulmani; care va instaura măsuri moralizatoare care ar trebui să ne ridice părul în cap; pe scurt, să instaureze un Califat.

Fără îndoială, Frontul Național, așa haotic și frust cum este, nu ar fi adoptat asemenea măsuri. Atunci, cum să explici această opțiune sinucigașă? Și unul și celălalt partid apar ca reacționare. Dar partidul musulman este reacționar prin anacronism, întârziere istorică, ceea ce i se iartă, în vreme ce FN este reacționar prin întoarcere voluntară înapoi, ceea ce, pentru o privire cinică, îl face să pară mai rău.

Astfel că preferăm convertirea obligatorie și generală la o religie de ev mediu, în locul unor discursuri despre relele produse de imigrație. Este un roman, să o mai spunem o dată: dar cât de realist!

Și iată și urmarea, la fel de edificatoare: descrierea Supunerii. Titlul dat romanului, Supunere, este chiar traducerea cuvântului Islam. Presa s-a ferit să spună că, în timp ce Israel înseamnă „cel care a fost puternic în fața lui Dumnezeu” (este vorba de Iacob), Islamul, dimpotrivă, înseamnă „supunere”.

Și în roman asistăm la supunerea, teribil de elocventă, a întregii noastre societăți libere și liberale, democrate și republicane. Toată lumea abdică. Femeile își părăsesc slujbele și intră în grupuri ca slugi ale câte unui singur bărbat, în cadrul poligamiei. Bărbațiise convertesc la Islam, pentru a avea să-și păstreze propriile slujbe. Nimeni nu rezistă, nimeni nu comentează. Totul se petrece într-un soi de ceață împâslită, aceeași în care se bălăcea societatea din Discurs despre servitutea voluntară a lui La Boétie.

Ceea ce lasă să se înțeleagă următoarele: marile discursuri despre libertatea democratică nu reprezentau altceva decât poze, fanfaronadă, nici un pic de sinceritate. Marii apărători ai libertății, drapați în cape și înarmați cu manifeste (de altfel nu aveau nimic altceva decât cape și manifeste), erau niște sclavi, niște pămpălăi. Dar asta nu ne miră câtuși de puțin. Societatea hipsterilor nu supraviețuiește decât în artificiu și se surpă îndată ce apare adevărul.

Și mai transpare ceva în spatele acestor rânduri. Ceva terifiant. Este vorba de oboseală. Se simte aici concret, aproape că poți să o tai cu cuțitul, marea uzură a Occidentului: oboseala de vid, care te împinge să alergi spre orice plenitudine, fie ea oricât de amară sau distrugătoare a libertății. Oboseala de ateism, care împinge spre prima religie care apare; oboseala de haos, care împinge spre ordine, fie ea și tiranică. Existența umană este atât de grea, spunea Simone Weil, atât de plină de întrebări fără răspuns, încât când apare idolul doldora de certitudini, mulți se îmbulzesc să i se prosterneze.

Cu atât mai mult cu cât idolul verde vine cu toate avantajele, cu toate succesele pe care greaua libertate le refuza. Franța, grație petrodolarilor, scapă de problemele financiare. Educația națională, care trimite majoritatea copiilor la ucenicie de la începutul liceului, merge bine. Devenită mare putere europeană, țara este pe cale să preia frâiele unei Europe musulmane: deja Belgia a venit alături de noi, iar Germania urmează.

Supunerea este atât de odihnitoare și de rentabilă!