Este al 15-lea prim ministru al Suveranului Britanic Elisbeth II si poarta tricoul cu numarul 55, din lungul sir de primi ministri ai Regatului Unit, de la Pitt junior încoace.

Născut în 1964 dintr-o familie de oameni de afaceri înstăriți, el este cel mai mare fiu al lui Stanley Johnson, politician britanic, fost membru conservator al Parlamentului European din 1979-1984. Johnson are și rădăcini turcești: străbunicul său, Ali Kemal, era un jurnalist otoman și un politician care a slujit timp de trei luni ministru de interne în guvernul Damat Ferit Pasha. Un adversar al războiului de independență turc din 1919-1923, Ali Kemal a trăit în exil în Europa.

Johnson și-a început educația pe vechiul continent la Școala Europeană Bruxelles 1, continuand în regat, cu linia de școli consacrate pentru elita britanica, Eton și Oxford.  A studiat clasicismul la Balliol devenind un redutabil as al retoricii, fiind denumit spadasinul florentin pentru limba ascuțită și folosirea verbelor ironice. Demn urmaș al umorului politic insular, Boris devine președinte al Union din Oxford în 1986, o trambulină de mare efect pentru orice tânăr ambițios. Conservator cu înclinații populiste,  în această săptamână el devine al 28-lea prim minstru provenit de la Oxford si al 5-lea produs Eton în ordinea succesivă a ultimilor 6 primi miniștrii britanici.

Unul dintre liderii campaniei „Plecarea (Leave)” înainte de referendumul Brexit din 2016, Johnson a lucrat ca jurnalist înainte de a se deplasa spre politică. Johnson și-a început cariera jurnalistică la sfârșitul anului 1987 ca un stagiar la The Times din Londra, dar a fost concediat pentru că a falsificat un citat. A găsit rapid un loc de muncă la The Daily Telegraph, unde a lucrat în calitate de corespondent al ziarului la Bruxelles din 1989 până în 1994, fiind cunoscut pentru articolele sale polemice de genul: UE a uitat să măsoare lungime prezervativelor. Tonul iconoclast, dar redutabil al corepsondențelor sale l-au făcut celebru, deși dimensiunea rasială a discursului său a fost permanent atacată. Înapoi în Londra, în 1994, Johnson a devenit redactorul asistent al Telegraph și editorul politic. De-a lungul anilor, a scris multe coloane de ziar controversate. În 2002, a fost acuzat de rasism pentru folosirea diminutivului „piccaninnies” pentru a se referi la negrii. Identic ca și în scandalul cu prințul Harry care și-a prezentat un coleg de școala militară ca fiind my litle paki (micul meu pakistanez), incidentul nu l-a aruncat la periferia vieții politice britanice, din contră Boris s-a folosit de el pentru a arăta ipocrizia leaderilor conservatori care fără a folosii cuvinte poartă totuși resentimente față de minoritățile care îi inconjoară.

Lui Johnson îi place să se laude cu o similitudine imagologică greu de negat. Boris nu ezită să repete că și Churchill a fost de la început ziarist, ca apoi să devină om politic. O similitudine care îi servește permanent, doarece, ca și Churchill, conservator centrist, Johnson are viziuni mult mai liberale iar spectrul social pe care îl ocupă cu mesajele sale este mult mai unificator decât multe din liniile politice adesea de ruptură ale lui Margareth Thatcher, idolul conervator al ultimilor decenii. Pentru Johnson linia Chruchill este mult apropiată decât linia thatcheristă, fiind astfel un subiect delicat de discuție pentru Partidul Conservator.

Cu o viață personală dezorganizată, de două ori divorțat și tot de atâtea ori prins cu legături extra conjugale, Boris Johnson are flerul scandalului bine țintit. Fără a nega dezordinea ce pare a domina viața sa privată, Johnson își permite jocul aflat la granița dintre un Romeo întărziat emoțional și nelipsitul lord englez excentric cu rădăcini orientale. Pentru orice alt produs politic de la Oxford acest mixt ar fi fost sinucidere curată, pentru Johnson pare a fi singura imagine care face legătura dintre părul său blond dezordonat cu un public obosit de imaginile rigide ale ultimilor prim ministri britanici. În epoca unei suverane de 92 de ani, efigie perfect neschimbată de tip victorian, cu o gestică și prezență devenite, în decenii de exercițiu oficial, definiția planetar recunoscută pentru regat, blondul răvășit și cu cămașa ieșind din pantaloni, grăsuț și cu verb ironic pare a răspunde nevoii de schimbare a acestei imagini împietrite. Iată deci o cheie a succesului său atât ca deputat conservator, cît și ca primar al Londrei, unde a înfrânt pe Livingstone, un mandarin al conservatorismului de tip thatcherian. Tânăr si neliniștit, îndrăzneț pînă la a face să se amuze societatea victoriană a elitei englezești, între obrăznicie și imorale iubiri, la 55 de ani, cel care declara la un crăciun din copilărie că vrea să devină regele lumii (probabil vis provenit din povestirilor spuse despre padișahului Turciei) și-a scăzut pretențiile la a devenii prim ministru al unei puteri aflate în degringoladă europeană și mortuară risipă de energii la nivel global.

Astăzi când scriem, doi blonzi conduc lumea anglo saxonă. Unul de la Casa Albă, altul din Dowing Street. Deși sunt apropiați ca profiluri, cei doi blonzi pot fi analizați și distinct. Dar pentru început sa spunem că amândoi au gustul iubirilor secrete, amândoi au trecut prin divorțuri răsunătoare, amândoi a avut perioade din viața lor care au fost umbrite de scandaluri de duzină, fără a îi deranja câtuși de puțin. Fără să își ascundă latura umană, dar învățând să o folosească ca element strict de marketing politic, cei doi au mai multe elemente în comun decât cele care îi despart. Au practic o identitate de resursă interioară, formând la amândoi un conglomerat distinct și diferit de ceilalți proveniți din aceeași lume ca a lor și natural opozanți a tot ceea ce înseamnă ridicare socială prin discriminare pozitivă. Cei doi detestă lipsa de competiție iar, instinctual și formativ, competiția este singura formă de soluționare a tensiunilor inerente pe care viața le crează.

Trump și Johnson sunt produsul propriei lor ambiții, atunci când resursele financiare deja moștenite le-ar fi asigurat o viață lipsite de griji. Puteau fi leneși, dar au ales cu curaj să lase un nume după ei. Amândoi sunt efectiv identici în ceea ce privește ambiția personală fără limite, caracterul puterii înăscute, dreptul privilegiului nedismulat, modelul constant și stabil psihologic precum și masivitatea revenerii atunci cînd ceilalți îi considerau înfrânți. Toate acestea îi apropie foarte mult. Mai mult, Trump și Johnson au solide educații în spate, substanțialele resurse puse la dispoziția lor încă din timpul formării lor fiind doar accesorii ale privilegiului, nicidecum tehnică de escladare socială, bucurându-se, în limitele impuse de seriozitatea rigidă a părinților, de larghețea oferită de bani și statutul social. Amândoi provin din familii cu mixte și multiple rădăcini, dar toate acestea fiind egale ca poziție socială și aliniament ideologic, astfel că nici unul dintre cei doi nu a fost expus rupturilor emoționale severe date de opoziții culturale ireductibile care apar deseori în multe dintre familiile bogate ale secolului trecut. Stabilitatea familiei a reprezentat culoarul de formare a ambițiilor lor personale, amândoi fiind naturali în a crede ca lumea li se cuvine. Finețea diferenței dintre aroganța iresponsabilă și asumarea superiorității fără a se rupe de lumea exterioară reprezintă acel fir roșu de identitate care îi unește pe amândoi. Unul producând entertaiment, altul fiind ziarist, amândoi au în comun religia modernă a comunicării, pe care fiecare în dreptul său o aplică la perfecție. Universul comunicării abrupte la Trump se completează cu universul voit modulat și aproape granular al lui Johnson.

La vîrful carierei lor, amândoi sunt conducători de imperii, unul mai puternic decît celălalt, dar egalizați de statutul de putere atomică și spațială și de influența enormă culturală pe care o au în afara granițelor lor. În afară de China, unde președintele Xi face parte prin naștere, din noua noblețe comunistă construită de Mao (cu același tip de resursă financiară privilegiată și acces la un nivel superior de înțelegere a mecanismelor puterii), nici un alt leader al vre-unei națiuni de pe planetă nu are calitatea egală cu cei doi. Semn că istoria sau ascunsele puteri ale naturii au pus la linia de start a noii epoci personalităti egale între ele, opozante altor personalități (la fel de egale și ele). Cei doi blonzi, vor sa lupte cu mediocritate  franco-germaniei europene, condusă de o femeie aflată la crepuscul, iar Rusia pare a fi găsit o stabilitate de tranziție prin președintele Putin, produs auster al unei societății sovietizate, egal ca ambiție și inteligență cu cei doi blonzi dar inegal ca resurse inițiatice și formative.

Boris Johnson vine să ocupe un loc care a fost destructurat până la anulare de succesivele ultime trei guverne britanice. De la Blair, socialistul pus pe făcut bani și mințind permanent (egal în dorința de parvenire cu cuplul Clinton), petrecând dezastrul mediocrului Cameron (egal in lipsa sa acuitate intelectuala cu un Sarkozy sau Hollande al unei Europe treptat teutonizate) și încheind cu imposibila May (egala mediocrității europene și în special a imposibilei lingvistici a birocrației  bruxelleze), guvernul britanic a pierdut succesiv nu numai dialogul filosofic dar și cel politic cu o Europă degradată de umorile unei protestante cu adânci rădăcini comunizante. Johnson are nu numai șansa de a reface măreția guvernului britanic dar este obligat să se unească până la non distincție cu blondul de la Casa Albă.

Dacă cineva își imaginează că SUA vor lăsa o Ursula von der Leyen să impună dictatura mediocrității intelectuale și economice, vor lăsa macronul parizian să dicteze și să promoveze dispariția națiunilor și statelor exact atunci când China a făcut cel mai mare pas de dezvoltare sub o dictatură comunistă,  înseamnă că nu a înțeles nimic despre fluviul care se adună tăcut sub ghețarii doar aparent amenințători, dar topiți ai limbii de lemn din societatea virusată de progresismul neo-marxist. Oglinda jocului planetar ne arată că așa cum Ocazio Cortez va devenii imaginea eșecului socialismului imaginar al lui Mussolini, așa cum khmerii verzi vor devenii simbolul distrugerii planetare hitleriene, așa si cei doi blonzi anglo saxoni vor încerca să devina Chruchill și Roosevelt din secolul XXI.

Scena confruntării s-a conturat deja. Rămâne doar să vedem unde se va întâmpla Sarajevo și cine va fi viitoarea Cehoslovacia. Europa nici măcar locul confruntării pare să nu fie. Căci devenind ptolemeic, templul marilor construcții de la Abydos a fost înghițit la final de istoriei, iar marile descoperiri arse de barbari. Cei doi blonzi ai lumii anglo saxone par a spune Europei distruse de unirea cea fără formă că marile piramide pot fi oricând acoperite de nisipul adus din deșert. Undeva identitatea dată de ambiția nemăsurată a celor doi blonzi va face o nouă lume să apară. Măcar România să știe a citi istoria.

Te-ar putea interesa și: