Perioada rezidențiatului este foarte grea, nu doar din cauza noului val de informații pe care proaspeții absolvenți de medicină trebuie să-l absoarbă, și nu doar din cauza responsabilității mult mai mari față de pacienți, ci și din cauza valului de emoție care vine de fiecare dată când apare o dramă. Iar dramele apar foarte des într-un spital de urgenă.
Un tânăr medic, Dr. Codrin D. Tocuț, rezident la Anestezie și Terapie Intensivă, a redat povestea unei ture de gardă pe ATI. Anestezistul a smuls lacrimi în urma acestei relatări, chiar și din partea colegilor săi din sistemul medical.
„Trei dimineața. Cică ar trebui să am în grijă vreo șapte suflete. Aici sunt singur. Sus tocmai am făcut anestezia unei ocluzii intestinale. L-am chemat pe medicul primar de acasă pentru că deja începeau să se adune tot mai multe și nu mai puteam să le fac față. Sânge, acte, analize, sună un telefon că pacientei din terapie ii merge din ce în ce mai rău, apoi sună celălalt să mă întrebe de alt pacient. Trebuie să-i ascult pe amândoi deodată și să răspund rapid ca să nu se adune după aceea prea multe întrebări fără răspuns vizavi de pacienți.
Mă simt ca la un joc de șah de tip blitz și parcă nu pot să mai înțeleg cum de am aterizat tocmai aici, iar faptul că pot să iau decizii atât de repede nu mă încălzește cu absolut nimic.
Inima îi bate din ce în ce mai tare, presiunea din vase îi scade, plămânii par să-și culeagă aerul abundent din jur din ce în ce mai greu. Gândesc, încerc să nu disper, cer ajutor cu o mână pe telefon și cu cealaltă pe trusa de intubație. Chirurgii spun că tot ce avusese sens se făcuse, primarul meu că e timpul să-i sun familia. Închid telefonul și parcă mă apucă panica. Mă uita la ea și-mi amintesc că la începutul nebuniei din seara asta era conștientă. Încerc cumva să mă reculeg dar asistenta îmi sparge fragila strădanie. Mă întreabă dacă să-i dăm morfină. Dau din cap și formez cu mâinile care-mi tremurau numărul familiei.
Îi spun. Răspunde o voce caldă ca și cum parcă n-ar fi deranjată că un nebun o sună pe la trei și jumătate dimineața. Parcă mă blochez și nu știu ce să-i spun. Mă simt de parcă aș avea zece ani și-aș vrea să-i zic mamei că am făcut o prostie fără să o supăr, lăsându-mi lacrimile să-mi curgă pentru simplul motiv c-aș vrea să cer puțină clemență.
E aproape patru dimineața, iar eu îi spun femeii că cea care i-a dat viață urma să plece dintre noi foarte curând și că tot ce pot să fac este să mă bat cu Dumnezeu să-i mai fur câteva clipe. Printre lacrimi îmi cere să-i promit că n-o s-o las să plece până ajunge ea. Printre alte lacrimi pe care nu-mi permiteam să le las să se vadă sau să se audă îi promit că voi face tot ce-mi stă în putință.
Scriu din nou, rog colegele să-i continue morfina și noradrenalina, a doua până vin copiii, fug sus în sala de operații unde un alt om mă aștepta. Sunt extenuat. Ajung într-un punct între ușa de la scări și butonul de la lift. Nu știu ce să aleg. Mă uit pe geam și printre lumânările din cimitirul de lângă a căror lumină trecea prin geam, mă vedeam ca pe un exilat pe post de rege cu o putere pe care acesta nu și-a dorit-o niciodată.
Sus pare că totul e stabil. Sufletul de acolo rămâne cu tubul înfipt în trahee și cu substanțele ce-i induceau coma picurându-i prin cateterul pe care i-l pusesem în gât. Iar rămân singur. Nu mai contează. O duc unde trebuie, o conectez la o mie de cabluri, apoi mă conectez eu la o mie de cabluri ca să scriu birocrația și mă iau într-un final la fugă ca să mai văd pentru ultima oară povestea pacientei mele. Urmăresc salonul timid dintr-un colț, având grijă să nu mă vadă cineva. Sunt prea fragil uneori ca să știu că o altă ființă îmi va asocia privirea cu ceva aducător de vești proaste, chiar dacă știu că nu-mi vor uita niciodată nici vocea nici vorbele. Îmi amintesc de vocea mamei când a murit bunicul. Îmi amintesc de ușa care s-a trântit cu sunetul ei specific înainte să-i aud plânsul, îmi de cum se uita și mama și bunica la mine când căutau o confirmare în exterior a unui lucru pe care nu doreau să-l creadă. Mă uit la oamenii ăștia străini și pot să jur că-mi halucinez unele trăiri din trecut.
Fug. Poate mai prind o oră de somn până să-mi sune ceasul. Ajung în cameră și vreau să dorm dar din ochi îmi ies lacrimi și nu înțeleg de ce. Țineam minte că făcusem totul ca la carte dar eram al naibii de trist fără să pot să identific un motiv. Ba nu, stai. Despre cine era vorba? Cum o chema? Nu se poate, am uitat cum o chema. Cum se poate să uit cum o chema?! Dar pe aia de sus din operație cum o chema? De ce le uit numel...
[…]
Ce minte proastă am. Crede că poate să-și injecteze atacuri de panică sau anxietate fără rost în mijlocul oboselii mele. Am adormit, iar când telefonul m-a trezit să-mi spună că G. a mers la Dumnezeu, mi-am amintit de cum mi-am luat eu la revedere de la bunu-miu. Eram aproape medic. Am știut primul că nu mai are mult. Am fost sigur că atunci îmi iau pentru ultima oară la revedere. I-am zis tot și cred că amândoi am plecat împăcați cât de cât. M-am ridicat în picioare, m-am uitat în jur căutându-mi anxietatea și uitările. Ceva plutea în jur. Ceva-mi reamintea de ce făcusem bine și uitasem: privirea ei când îi vorbeam cu empatie despre ce trebuia imperios să-i fac, discuția despre ce meserie avusese în viața asta, despre ce i-a plăcut ei să facă, despre artă și despre ce-i important vizavi de meseria pe care o faci. Mi-a zis că simte frică. I-am privit frica în ochi și i-am spus că de multe ori și mie îmi este. A râs. Eu n-am putut să râd pentru că aceasta e un sac pe care-l car în spate de mult. Tare mă tem că râdea de mine și de sacul meu.
I-am prescris ceva și am plecat. Cam acestea au fost singurele nici douăzeci de minute pe care le-am petrecut împreună vorbind. Ceva în dimineața aceea a avut grijă să-mi reamintească niște scene pe care în alienarea nopții le uitasem. Am avut douăzeci de minute cu ea în nebunia zilnică și se pare că mi le-am petrecut cu sens.
Devin încet doctor, rămân grăbit om. E bine.”, a scris dr. Tocuț.