De 20 de ani, un devean îşi ocupă mai tot timpul cu redescoperirea jucăriilor tradiţionale din lemn. Le confecţionează singur, mai mult de plăcere. Merge cu ele la târguri, din când în când, dar nu câştigă decât atât cât să-şi scoată cheltuiala. Când iese în oraş, mai ales în decembrie, are tot timpul în buzunar câteva jucărioare pe care le oferă micuţilor care-i ies în cale.
Ioan Ştefan are acum 57 de ani. Tatăl său, fost ofiţer, s-a dedicat picturii şi sculpturii în lemn după ce, pe la 30 de ani, fusese dat afară din armată pentru că ajutase la pictarea bisericii din satul natal, Rengheţ - Hunedoara. De la el a moştenit Ioan înclinaţia spre sculptură. Nu a exploatat-o însă decât târziu, începând cam de prin 1991, după ce lucrase ani buni ca inginer în mineritul de suprafaţă, la construirea unor baraje, ori în cercetarea legată de utilaje miniere. Entuziasmul anilor de început l-a făcut să creadă că va ajunge să facă şi o afacere din confecţionarea de jucării tradiţionale. O afecţiune cardiacă destul de gravă l-a făcut însă să renunţe la acest plan. Continuă să lucreze însă, de plăcere, când poate, într-un atelier situat în Simeria Veche. Face jucării ce se găseau cu 200 de ani în urmă la orice târg mare organizat pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar. Le-a "recuperat" mergând de câteva ori la Budapesta, la Praga sau chiar la Sibiu. Vinde rar şi puţin. "Surplusul" merge la copiii vecinilor din Deva, unde locuieşte, sau pur şi simplu la copiii pe care-i întâlneşte pe stradă.
Colecţia de jucării necolorate Atelierul lui Ioan Ştefan este, de fapt, o cameră nici prea mare nici prea mică. Încă de la intrare, o pasăre de lemn agăţată de tavan te îndeamnă să tragi de contragreutatea prinsă de ea. Tragi uşor şi pasărea începe, pur şi simplu, să dea din aripi. Pe o masă, în stânga, un Pinnocchio de vreo 20 de centrimetri aşteaptă să fie finisat. În acelaşi stadiu este şi un altul, de două ori mai mare. Cam în acelaşi fel se prezintă şi zecile de jucării împrăştiate pe o masă din dreapta intrării. Sunt de toate: de la maşini de epocă şi vaporaşe până la elicoptere, avioane sau figurine ce urmează să compună câte un mic teatru de masă. "În general, nu prea le colorez eu pentru că, dacă i le dai unul copil gata colorate se joacă cu ele o vreme după care le aruncă. Ori dacă-i laşi posibilitatea să şi le coloreze singur, jucăriile au viaţă mai lungă. Doar personajele teatrelor de masă le mai colorez eu din start", explică meşterul. Printre puţinele jucării colorate din atelier se numără teatrele de masă, cu personajele din "Scufiţa roşie", "Muzicanţii din Bremen", ori cu cele din scena naşterii lui Cristos, precum şi un "căţărător" prin ale cărui braţe sunt petrecute două sfori introduse în nişte găuri date la 45 de grade aşa încât, dacă sforile sunt trase alternativ, omuleţul de lemn urcă spre tavan. O altă jucărie recuperată de Ioan Ştefan este compusă din câteva "dreptunghiuri" de lemn aşezate unul lângă cealalt, colorate diferit, şi prinse între ele cu sfori în aşa fel încât, dacă o mişti un pic pe cea de sus se întorc toate de-o dată "schimbându-şi" culoarea.
Scoate copilul din uriaşi "Ce fac eu nu e mare lucru. De exemplu, pasărea asta e o chestie simplă, care însă trebuie bine echilibrată. Când tragi de contragreutate o scoţi din echilibru şi dă din aripi până şi-l regăseşte. Sunt jucării pe care ţăranul român le vedea la târg, când mergea la oraş, apoi se-ntorcea şi le făcea singur acasă, pentru copiii lui, pentru că nu avea bani să le cumpere", explică Ioan Ştefan. Din tinereţe i se spune "Capi", pentru că e "căpos" de mic, după cum recunoaşte. De vreo 10 ani însă s-a mai ales cu o poreclă: "Geppetto". Era pe vremea-n care fusese rugat să recondiţioneze macheta de lemn a Castelului Corvinilor, făcută iniţial la 1870. Angajaţii muzeului de la Hunedoara l-au numit aşa. Înainte de acea perioadă însă, a lucrat ca profesor şi la Palatul Copiilor din Deva: "Mi se spunea atunci că noi trebuie să scoatem uriaşul din interiorul copilului. Acum eu încerc să scot copilul din interiorul uriaşului. Vin oameni bătrâni la mine în atelier şi nu se pot abţine să nu facă pasărea să dea din aripi, de exemplu, sau cu răţuşca ce merge prinsă-n patru sfori. Se amuză, le place, pentru că în fiecare dintre noi mai trăieşte un copil, indiferent de vârstă". După perioada petrecută la Palatul Copiilor a urmat cea de maistru în cadrul Centrului de Pedagogie Curativă de la Simeria. Între timp a ieşit la pensie, dar continuă să lucreze ca voluntar cu câţiva copii de aici: "Sistemele vechi de îmbinări sunt cele pe care le aduc eu în atenţia lor, în principal. Fiecare dintre sutele de copii care a lucrat cu mine, după ce a terminat jucăria, aceasta a devenit a lui, iar sentimentul ăsta de proprietate îi face să fie şi mai interesaţi de ceea ce fac. Nu are rost să pui un copil să lucreze la un candelabru, două-trei luni la rând. Mai bine îi dai ceva mai simplu de făcut, un "ceva" care după aceea devine al lui"
Tehnologie vs. tradiţie Spre deosebire de ceilalţi meşteri populari, Ioan Ştefan nu pare să regrete faptul că urmaşii săi direcţi nu doresc să-i urmeze calea. Are patru băieţi. Doi sunt stabiliţi în Anglia, ceilalţi doi sunt la Cluj. "Fiecare este bine, la locul lui, fiecare are o carieră şi sunt mulţumit cu asta. Pe mine nu mă îngrijorează faptul că nu mai sunt meşteri populari aşa de tare cum mă deranjează meşterii care încearcă să înşele meşteşugul. Ce meşter popular este ăla care lucrează cu plastic? Ce obiect popular este ăla care are puse pe el abţibilduri sau alte semifabricate cumpărate de la chinezi? Chinezismele invadează şi acest domeniu. De exemplu, am vrut o dată să mă apuc să fac de mână Towr Bridge, din Londra, dar când am văzut că piesele pentru un Tower Bridge le poţi cumpăra cu câţiva lei, tăiate cu laser, 95 la sută, pe un placaj din China, în aşa fel încât doar dacă le împingi cu degetul puţin să iasă din placaj..." Meşterul Geppetto din Deva spune că piesele din atelierul său, în mare parte, compun colecţia-i proprie. Mai merge la câteva târguri în oraşe apropiate de Deva, cel mult de vreo şase ori pe an: "Ca să fii meşter trebuie să mai şi arăţi ce lucrezi. Apoi atmosfera de acolo este incredibilă. E acea emoţie pozitivă când te întâlneşti cu alţi meşteri, cu oameni cu care vorbeşti aceeaşi limbă. Acesta este motivul principal pentru care merg la târguri, de fapt. Apoi mai e şi bucuria să-i mai dai câte unui copil, pe care-l vezi interesat, o jucărie gratis. De fapt, şi când merg pe stradă am tot timpul câteva jucării în buzunare pe care le dăruiesc copilaşilor. Nimic nu se compară cu reacţia unui copil bucuros. La târguri nu vând mare lucru. Părinţii vor să cumpere, dar nu pot eu face cât vor ei să cumpere. Banii câştigaţi abia dacă-mi ajung pentru deplasare şi pentru materialele de care am nevoie pentru următoarele piese. Lemnul de esenţă moale se găseşte destul de greu. Problemă şi mai mare este cu vopselele acrilice. De multe ori trebuie să-mi procur vopsele din străinătate". Ioan Ştefan nu mai are însă timp de poveşti. Se pune la traforajul electric şi începe să decupeze de pe o placă groasă de doi centimetri fel şi fel de figurine pe care singur şi le-a desenat. În nici trei minute, conturul unei figurine este tăiat, polizat şi şlefuit. Asta după ce sfertul de atelier în care sunt puse utilajele de tăiat se cam umple de praf. Suntem în toiul Sărbătorilor de iarnă, iar copiii vecinilor abia aşteaptă un nou teatru de masă. După câteva ceasuri, cu geanta-i plină de jucării, meşterul ia autobuzul spre apartamentul său din Deva, unde, pe timp de iarnă, are loc etapa de pictare a micilor minunăţii din lemn din teatrele de masă.
Atelierul lui Gepetto din Roma Dacă ajungi la Roma, în drum spre Fontana di Trevi, nu poţi rata o vizită la atelierul lui Geppetto, unde poti vedea un tâmplar al vremurilor noastre sculptând în lemn, de dragul trecătorilor. Povestea spune că, într-un orăşel toscan, un curajos păpuşar pe nume Gepetto a cioplit cu multă tandreţe un mic buştean căruia i-a dat un nume: Pinocchio. Cea mai arzătoare dorinţă a lui era să aibă un băieţel cuminte şi ascultător pe care să-l înveţe să facă jucării din lemn pentru copii. Şi visul lui a devenit realitate atunci când Pinocchio a demonstrat curaj şi devotament şi vraja zânei bune l-a transformat într-un băieţel în carne şi oase.
La atelier, unde Pinocchio tronează la intrare pe o băncuţă din lemn, m-am simţit din nou copil, bucurându-mă de toate jucăriile din lemn făurite de dalta lui Gepetto. Şi pentru ca vraja începută în anul 1881 de Carlo Collodi, "tatăl" lui Pinocchio, autorul cărţii "Aventurile lui Pinocchio", intitulate la vremea aceea "Povestea lui Burattino", să dăinuie peste ani, am plecat să vizitez mai departe oraşul celor şapte coline cu un mic Pinocchio în podul palmei. (Doina Petrescu) Citiţi şi:
- Controversa Moş Crăciun şi copiii. E minciună? Cât timp să perpetuăm mitul?
Recomandările noastre
