Azi intră în librării romanul testament, neterminat, al lui F. Scott Fitzgerald: "Dragostea ultimului magnat".
Se concentrează asupra lui Monroe Stahr, modelat după legendarul director al MGM, Irving Thalberg, supranumit copilul-minune al Hollywoodului. Personajul este definit drept "un Jay Gatsby înzestrat cu geniu", totodată "primul erou al unui roman de Fitzgerald cu o carieră de succes". Femeia de care se îndrăgosteşte avea să fie "cea mai fascinantă şi desăvârşită dintre eroinele" sale, o spune scriitorul însuşi.
Întreg planul romanului "Dragostei ultimului magnat" a fost schiţat de F. Scott Fitzgerald într-o scrisoare trimisă editorului Kenneth Littauer de la Collier’s, căruia încerca să-i vândă proza înainte de a o termina: "Romanul va avea cincizeci de mii de cuvinte. Dat fiind faptul că va trebui să scriu şaizeci de mii de cuvinte, ca să am de unde tăia, mă gândesc că e o treabă de patru luni - trei luni pentru scris, o lună pentru revizuire. Ideea, potrivit conştiinţei mele şi mărturiei celor şaizeci de pagini de schiţe şi note, a fost deja concepută. Aş prefera enorm să fac asta, acum că sunt bine din nou, decât să accept slujbe de scrib".
"Complet secat"
Însă nu capătă avansul cerut - de care avea nevoie căci era "complet secat" după patru luni de boală -, iar manuscrisul de 6000 de cuvinte îi este refuzat. Aşa că din noiembrie 1939 până la moartea sa din 21 decembrie 1940, F. Scott Fitzgerald a îmbinat slujbele ocazionale şi scrisul "Dragostei ultimului magnat".
Au rămas şaptesprezece din cele treizeci de episoade stabilite ale romanului, alături de sute de pagini de notiţe şi de planuri. Cartea neterminată, editată de criticul şi prietenul lui Fitzgerald, Edmund Wilson, a apărut în 1941, cu titlul "Ultimul magnat". În 1976, Elia Kazan a ecranizat romanul, dându-i sarcina adaptării celebrului Harold Pinter şi distribuindu-l în rolul principal pe Robert De Niro.
"Dragostea ultimului magnat", în varianta care apare la Editura Polirom (în traducerea lui Ciprian Şiulea), "nu ţine cont de ediţia lui Wilson, care maschează natura gestaţională a manuscriselor lui Fitzgerald şi transmite impresia unei opere mai apropiate de finalizare", susţine în prefaţă profesorul de literatură şi editorul Matthew J. Bruccoli.
Fiziologia scrisului
De altminteri, acesta din urmă furnizează o puzderie de informaţii despre cum îşi concepea textele F. Scott Fitzgerald. "Obişnuia să-şi planifice meticulos şi să-şi rescrie laborios romanele. Scria cu creionul şi îşi revizuia textele pe straturi succesive de manuscrise bătute la maşină de secretară: el nu scria niciodată la maşină". Însemnările pe care şi le lasă Fitzgerald au savoarea lor: "Rescrie după dispoziţie. A devenit ţeapăn în urma rescrierii. Nu te gîndi - rescrie după dispoziţie", nota scriitorul pe ultimul manuscris al primului capitol.
Profesorul de literatură care s-a specializat în studiul operei lui Fitzgerald îi amendează şi scăpările. "Ortografia şi folosea semnele de punctuaţie după ureche. Greşelile de ortografie au fost corectate; în câteva cazuri a fost nevoie să decidem ce cuvânt încerca să scrie".
"Fitzgerald nu a stăpânit niciodată tehnica de folosire a semnelor de punctuaţie în dialog, iar aceste neajunsuri au fost îndreptate aici". Bruccoli îi conferă însă şi circumstanţe atenuante. "Multele erori din cărţile sale publicate au rezultat din lipsa ajutorului editorial pe care Fitzgerald îl aştepta şi solicita".
În plus, Bruccoli consideră că "Dragostea ultimului magnat" "este o operă în lucru, urmând a deveni un roman neterminat (...)".
În scrisoarea către Littauer, Fitzgerald elucidează şi aspectele mai delicate ale romanului. "Urmează o poveste de dragoste între Stahr şi Thalia (redenumită Kathleen Moore - n.r.), o poveste de dragoste inopinată, dinamică, neobişnuită şi fizică - o voi scrie în aşa fel încât s-o puteţi publica. În acelaşi timp, vă voi trimite un exemplar al variantei care urmează să apară în carte, cumva mai hotărâtă ca ton", se comportă cu mănuşi prozatorul.
Ideologia se sacrifică
În plus, Fitzgerald se spală pe mâini de orice ideologie: "Acesta este un roman nici măcar pe departe de tipul celor propagandistice. Într-adevăr, opiniile lui Thalberg erau complet diferite de ale mele în multe privinţe, asupra cărora nu voi insista. L-am ales de mult ca erou (am povestea în cap de trei ani), deoarece el este unul dintre cei cinci-şase oameni pe care i-am cu noscut eu şi care erau construiţi la un nivel înalt. Faptul că asta s-a întâmplat să concorde cu o perioadă în care evreii americani sunt într-o stare de confuzie morală nu este pentru mine decât o coincidenţă. Problema rasială nu va fi abordată nici măcar tangenţial", promite Fitzgerald.
Comparând textul scrisorii cu acela al prezentei ediţii a romanului, constaţi că Fitzgerald se ţine de cuvânt. Portretul şefului de studio Monroe Stahr conţine ecouri din Irving Thalberg, responsabil pentru "Revolta de pe Bounty" şi "O noapte la operă", dar şi asemănări cu Gatsby, în timp ce tatăl naratoarei, Cecelia, e leit Louis B. Mayer. Numai că Stahr este un muncitor în toată puterea cuvântului, ceva cu totul nou în universul lui Fitzgerald.
Personajul lui Kathleen însă nu se ridică la înălţimea aşteptărilor autorului. Dar povestea de dragoste îi iese de minune, o secvenţă fiind cel puţin la egalitate cu scenele climactice din "Blândeţea nopţii".
"Chiar şi în starea sa preliminară şi incompletă, «Dragostea ultimului magnat» este considerat cel mai bun roman despre cinematografie.", MATTHEW J. BRUCCOLI, profesor de literatură şi editor
FRAGMENT DIN ROMAN
Comunismul, varianta hollywoodiană
"- Uite care e experienţa mea tipică, i-a spus el (Monroe Stahr - n.r.) foarte succint şi clar lui Brimmer (membru al partidului comunist şi organizator al unor greve la New York - n.r.). Cel mai bun regizor din Hollywood, un om în a cărui treabă nu mă amestec niciodată, are o anumită înclinaţie care îl face să vrea să strecoare în fiecare film un homosexual sau ceva de genul acesta. Ceva indecent. Întipăreşte acest lucru adânc, ca un filigran, aşa că nu mai pot să-l scot. De fiecare dată când face asta, Legiunea Decenţei iese în faţă şi trebuie sacrificat ceva dintr-un alt film onest. - Problemă tipică de organizare, a fost de acord Brimmer. - Tipică, a spus Stahr. E o luptă nesfârşită. Iar acum acest regizor îmi spune că e în regulă, pentru că el are o Ghildă a Scenariştilor şi eu nu pot să-i oprim pe cei săraci. Şi aşa îmi creaţi voi probleme suplimentare. - Asta nu prea are legătură cu noi, a spus Brimmer zâmbind. Nu cred să avem prea mult succes la regizori. - Regizorii erau înainte prietenii mei, a spus Stahr mândru. (...) Dar unii dintre ei nu m-au iertat niciodată, a continuat el, pentru că am adus regizori de teatru, atunci când a apărut sunetul. Asta i-a ţinut în priză şi i-a făcut să-şi înveţe din nou meseria, dar de fapt nu m-au iertat niciodată. Atunci am importat tone de noi scenarişti, care mie mi s-au părut nişte tipi extraordinari, până când au devenit toţi comunişti. Gary Cooper a intrat în restaurant şi s-a aşezat într-un colţ, împreună cu mai mulţi bărbaţi care respirau doar dacă respira el şi care arătau ca şi cum ar fi trăit pe seama lui, fără să mişte un deget. O femeie din celălalt capăt al încăperii a privit în jur şi s-a dovedit a fi Carole Lombard. Eram bucuroasă că Brimmer are cel puţin ce vedea. (...) - Sunt un om al producţiei, a spus el ca şi cum ar fi vrut să modifice atitudinea lui anterioară. Îmi plac scenariştii, cred că îi înţeleg. Nu vreau să dau pe nimeni afară dacă îşi face munca. (...) - Îţi suntem recunoscători pentru protecţie, a spus Brimmer cu o anumită ironie. Sincer, chiar te considerăm dificil, domnule Stahr tocmai din cauză că eşti un angajator paternalist, cu foarte multă influenţă".