La mijlocul anilor 1960, vara, puteau fi văzute în faţa principalelor hoteluri din Bucureşti – „Athénée Palace”, „Lido”, „Ambasador” –, ca şi pe străzile oraşului, nişte automobile cu plăci de înmatriculare împărţite în două: în stânga era o inscripţie cu litere arabe, iar în dreapta una cu litere latine care menţiona şi numele ţării respective – Liban.
Unele din aceste automobile erau maşini de lux americane, lungi şi elansate – Buick, Oldsmobile, Studebaker –, privite cu admiraţie cu trecători şi mai ales de tineri. Altele erau BMW, Citroën, Peugeot. Aceste maşini sugerau prosperitatea unei ţări cu suprafaţă mică şi populaţie nu foarte numeroasă, căreia i s-a spus, cu o expresie devenită clişeu – aşa cum i se zice astăzi Bucureştiului „Micul Paris” –, „Elveţia Orientului”.
Turismul călătorilor din aceste maşini avea şi o puternică nuanţă afectivă, întrucât jumătate din populaţia Libanului de atunci – procent care se păstrează şi astăzi – era creştină, compusă din ortodocşi şi catolici (numiţi maroniţi şi melkiţi). Libanezii veneau la noi cu interesul şi căldura grecilor care obişnuiau pe atunci să petreacă un Paşte la Bucureşti sau la o mânăstire românească. Fiind o perioadă de destindere politică, soseau la Bucureşti mulţi libanezi pentru tranzacţii economice. Toţi aceştia, atât turişti, cât şi oameni de afaceri, vorbeau o franceză impecabilă. Unii dintre oamenii de afaceri s-au căsătorit cu românce, evident, nu la fel de mulţi precum italienii care s-au însurat pe atunci în România. În a doua parte a anilor 1960 (1964-1970), Libanul era condus de un om politic distins şi rasat, Charles Hélou, definit de către un politician francez „cel mai prezidenţial dintre preşedinţii Libanului”.
După prăbuşirea regimului comunist din România, îl citeam în revista ortodocşilor ruşi din Paris, „Contactes”, cu o fervoare cu care cred că nu l-am citit decât pe Nae Ionescu, pe mitropolitul ortodox al Libanului, George Khodr. Născut în 1923, format la facultatea catolică „Sfântul Iosif” din Beirut, patronată de iezuiţi, viitorul ierarh libanez a părăsit Biserica Romei pentru Ortodoxie. Una din înfăptuirile sale a fost mişcarea „Tinereţea Ortodoxă” din ţara sa. Meditaţiile şi articolele sale sunt de o profunzime şi o expresivitate care arată cât de vie poate fi trăirea ortodoxă în prezent. Teologia ortodoxă arabă este foarte interesantă în general şi se cuvine citită.
În Liban a avut loc, în 1993, la Mânăstirea Balamand, întâlnirea dintre ortodocşi şi catolici, aceştia din urmă având bunul-simţ să recunoască, în sfârşit, că uniaţia nu poate fi socotită o punte de unire între Biserica din Roma şi cea din Constantinopol, consecinţă care i-a dezamăgit foarte tare pe greco-catolicii de la noi şi din alte ţări. De asemeni, la Universitatea din Beirut a predat peste două decenii părintele Andrei Scrima, teolog foarte preţuit de intelectualii noştri de frunte, cu care se aseamănă structural.
Din 1975, Libanul a fost zguduit de un război civil care a durat 15 ani, perioadă în care această ţară a încetat să mai fie „Elveţia Orientului” şi a trecut prin multe încercări; încercări care continuă şi în prezent. Pe pământul fost al Feniciei, pe un teritoriu cu mari rezonanţe biblice, unde s-au aflat cetăţile Tirului şi Sidonului, adversităţile sorţii n-au încetat până în ziua de azi. Recenta şi apocaliptica explozie din 4 august este o încercare fără precedent pentru cele patru milioane de locuitori – dublul numărului de libanezi din anii 1960. Să dea Dumnezeu să fie şi ultima pentru această ţară strâns legată de creştinism şi de Ortodoxie!