Venit la mine acasă pentru a-mi vedea biblioteca, despre care am tot vorbit, Ovidiu Marincea, care pentru mine e, înainte de a fi purtător de cuvînt la SRI, un jurnalist interesat de Istorie, m-a întrebat de ce nu închei eu cartea Decembrie 1989. Comunismul a căzut în picioare, cu o listă de întrebări la care nu s-a răspuns, nici azi, după 30 de ani de cercetare a Evenimentelor din decembrie 1989.
Le-a aruncat el? Dacă nu, atunci cine? Cum s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale? Cum de s-a ivit pe scena politică tocmai Ion Iliescu şi nu altcineva? De ce în seara zilei de 22 decembrie 1989 teroriştii n-au tras în balconul cu noii lideri ai României? Dar, de fapt, cine a tras în mulţimea din Piaţa Palatului? Unde sînt teroriştii? Cine i-a comandat? De ce s-a grăbit Gadafi să felicite printre primii Revoluţia română? Cîte dintre victime sînt ale teroriştilor şi cîte ale haosului din armată? De ce au fost chemaţi cetăţenii să apere Televiziunea în noaptea de 22 spre 23? Era această instituţie atît de ameninţată?
Ce puteau face nişte oameni cu mîinile goale într-o bătălie dintre armată şi terorişti? De ce-au fost imediat promovaţi în funcţii oameni din anturajul intim al lui Ceauşescu: secretari personali, traducători, ziarişti prezidenţiali? Cumva pentru că ei au oferit informaţii preţioase despre psihologia fostului dictator? De ce a apărut la proces Paul Niculescu-Mizil ca martor al acuzării şi nu ca inculpat, o dată ce şi el a participat la şedinţa din 17 decembrie? Juca Paul Niculescu-Mizil un rol şi sub regia cui? De ce-au fost lichidaţi atît de repede Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu? Deţineau cumva secrete de ordin nu numai naţional, ci şi internaţional? ”
Prin întreaga mea activitate consacrată de 30 de ani deslușirii Enigmelor unuia dintre cele mai descumpănitoare evenimente ale secolului XX nu numai în Romînia, dar și în Europa, am încercat să răspund la aceste întrebări, care sugerau punerea la îndoială a tezei despre Revoluție.
Ne puteți urmări și pe Google News
Să nu uităm.
Eram la finele lui februarie 1990. Trecuseră doar două luni de la Căderea lui Ceaușescu. În România și chiar și în Europa, mai stăruia euforia Marii Revoluții din decembrie 1989. Nu se scrisese nici o carte despre după amiaza lui 22 decembrie 1989, nu apăruse nici un document, nici unul dintre cei aflați de cealaltă parte a Baricadei nu se confesase presei. Opinia publică era dominată de versiunea oficială asupra Evenimentelor, cultivată nu numai de conducerea FSN, dar și de oamenii de cultură foști dizidenți. Pe lîngă îndrăzneala de a sfida cenzura consensului, întrebările mele se bazau pe simpla observare a faptelor, supuse verificării critice. Evident, azi, după 30 de ani, multe dintre întrebări și-au găsit răspuns. Nu numai prin cărți și eseuri publicate în proporție de masă, dar și prin documente oficiale, ultimul fiind Rechizitoriul din 8 aprilie 2019. Ca să dau un exemplu de răspuns, acum știm sigur că Teroriștii n-au existat și că Noi am tras în Noi/După 22, drogați de Psihoza Teroristă, creată și întreținută de Armată în complicitate cu Ion Iliescu.
Recomandările noastre
